VIDEO | Viața de odinioară pe Valea Vințului: Sate pline de viață, povești cu haiduci, clăci și tradiții pe cale de dispariție. „Era greu, dar parcă era mai frumos”

Viața de odinioară pe Valea Vințului: Sate pline de viață, povești cu haiduci, clăci și tradiții pe cale de dispariție. „Era greu, dar parcă era mai frumos”

Pe Valea Vințului, în județul Alba, timpul pare să fi rămas pe alocuri suspendat între dealurile și gospodăriile care odinioară fremătau de viață. Astăzi, locurile sunt mult mai liniștite, însă amintirile celor care s-au născut și au copilărit aici păstrează vie imaginea unei comunități unite, în care munca, solidaritatea și tradițiile făceau parte din viața de zi cu zi.

Întoarse în locurile unde au copilărit, trei femei, două dintre ele purtând același nume – Ana Avrămuț – și Emilia Vasile au depănat amintiri despre viața petrecută pe Valea Vințului, într-o perioadă în care traiul era mult mai greu, dar oamenii erau mai apropiați unii de alții. Astăzi locuiesc în alte sate, însă Valea Vințului rămâne locul în care și-au petrecut copilăria.

„Aici am făcut școala noi. Părinții noștri ne aduceau la școală prin zăpadă, cu ghiozdanele în spate. Noi veneam cu păpuci, dar ei veneau cu tăpălăși de gumă. Buna Ană m-a crescut de mică, alături de mama mea. Aici mergeau cu carele pe vale, în jos, era drumul”, spune una dintre femei.

Satele pline de viață, astăzi aproape pustii

Cu zeci de ani în urmă, Valea Vințului fremăta de viață, fiind mult mai populată decât este în prezent: „Erau foarte mulți. Când eram noi copii erau mulți, dar pe vremea părinților noștri era un sat sus, în Laz. Era școală pe vremea mamei mele și a bunicii mele. Sus, la Inuri, era Consiliul Popular. Ele acolo s-au măritat. Era școală și acolo, era școală și în Stăuini. Era peste tot. Și erau foarte mulți oameni”, își amintesc cu regret femeile.

În timp, populația a început să scadă, iar școlile s-au închis sau au fost comasate: „Pe urmă, școala din Laz s-a mutat aici. Aici am făcut și noi patru clase. S-au cam gătat toate. S-a făcut drumul, dar nu mai sunt locuitori”, spun Ana Avrămuț și Emilia Vasile.

Au făcut școala, clasele I-IV pe Valea Vințului. Veneau de sus, din Laz, prin noroi, cu ghiozdanul în spate, dimineața. Pe urmă, când mergeau la Vințu, făceau naveta de pe Valea Vințului, cu ghiozdanul în spate, apoi și la liceu la fel.

O viață grea, începută înainte de răsărit

Viața de zi cu zi pe Valea Vințului presupunea muncă de dimineața până seara. Femeile se trezeau în toiul nopții pentru a coace pâinea, iar după aceea mergeau la câmp: „Când am crescut noi, era o viață foarte grea față de acum. Nu erau telefoane și atunci femeile se sculau la trei noaptea și făceau un cuptor de pită și strigau una la alta: „Tu, Mărie, ai gătat pita? Ai gătat tocana?”

Apoi se adunau cu toții, veneau bărbații cu coasele în spate, femeile cu secerile pe umăr și petreceau împreună. Acum nu ne mai lasă TikTok-ul, că trebuie să ne uităm,” glumesc localnicele.

În vremurile acelea, oamenii nu aveau electricitate și își petreceau serile la lumina lămpii: „Nu era curent. Numai la lampă țeseam, croșetam și le făceam pe toate. Trebuia să toarcem, trebuia să țesem. Foarte greu a fost pe vremurile alea.”

Pe lângă gospodărie, femeile lucrau și la câmp, îngrijeau animalele și participau la toate muncile sezoniere, de la seceriș și cosit până la adunatul prunelor.

Claca, simbolul unei comunități unite

Una dintre cele mai puternice amintiri de odinioară este legată de clacă, obiceiul prin care vecinii se ajutau reciproc la muncile câmpului: „Se făcea clacă, adică se adunau mai mulți bărbați și, să zicem, mergeau azi la cosit la Coltor până la amiază. Femeile se duceau la seceră, la buna Ană sau la Hărăncea, ori unde era nevoie. La amiază se adunau și tăiau un berbec, făceau o tocană de cartofi, că așa era obiceiul.

Se aduna grâul, se făceau clăi, căpițe și snopi. Pe urmă îl cărau cu boii și îl treierau cu batoza, cu mașina de treierat. O duceau cu trei-patru perechi de boi, îi puneau motorul și treierau acolo grâul.

Pe urmă îl duceau să-l aleagă, unde rămânea pleava. Noi, ca fete, eram bucuroase să ne urcăm pe batoză, să tăiem snopii cu secera. Mai veneau feciorii, mai glumeau cu noi”, povestesc femeile.

Drumuri lungi până la Alba Iulia

La oraș veneau pe jos, cu desagii în spate: ,,Trebuia să mergem la piață. Cumpăram ulei, zahăr și ce ne mai trebuia. Era foarte greu, că atunci nu erau drumurile ca acum. Era noroi primăvara, iar iarna zăpezi mari. Așa era pe timpul acela”.

La târg oamenii mergeau și cu carul: ,,La unu noaptea plecam cu caii la piață. Foarte greu a fost. Acum e domnie”, își aduc aminte femeile.

Legendele haiducilor de pe Valea Vințului

Valea Vințului este cunoscută și pentru poveștile despre haiducii care s-ar fi ascuns odinioară în aceste locuri. Una dintre femei își amintește ce îi povestea bunicul despre Piatra Dublii, locul unde, potrivit legendelor, haiducii și-ar fi avut ascunzătoarea.

„Moșul îmi spunea că acolo au stat haiducii. Îmi povestea despre Ilia Pădurii. Zicea că atunci când oamenii cu carele la Vințu, la Alba cu prunele de vândut, haiducii le ieșeau în cale și trebuiau să le dea mâncare. Noi ne-am născut după ce au fost haiducii. Am auzit doar că i-au prins și i-au împușcat.”

Viața de odinioară în satele românești era simplă și strâns legată de natura din jur, oamenii împărțindu-și timpul între munca câmpului și momentele de comunitate din sat: ,,Era greu, dar era mult mai frumos!”, mărturisesc cu nostalgie localnicele.

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News