Întâlnirea Cellei Serghi cu Camil Petrescu

”Niciodată nu va ști omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor… cum să-ți explic?… neliniștea mea…” Cella Serghi în Pânza de păianjen (1937)

Cella Serghi (22 octombrie 1907 – 19 noiembrie 1992)  face parte din pleiada scriitoarelor interbelice (Lucia Demetrius, Sofia Nădejde, Henriette Yvone Stahl, Ticu Archip, Anişoara Odeanu, Sanda Movilă, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian şi Hortensia Papadat-Bengescu), fiind una dintre vocile de referință ale prozei românești, deși a fost marginalizată de critica literară.

Cella Serghi îi întâlneşte pe Camil Petrescu şi pe Mihail Sebastian în vara anului 1927, la ştrandul Kisseleff. În numeroase interviuri, Cella Serghi a relatat împrejurările primei întâlniri cu Camil Petrescu: ,,Într-o vară, mă găseam ştrandul Kisseleff, care atunci tocmai se deschisese. Astăzi, ştrandul Tineretului. Eram într-o cabină de sus. Mi-am scuturat o sandală de nisip, fără să-mi dau seama că aş putea deranja pe cineva care se afla dedesubt. M-am uitat să văd cine suferise de pe urma acestei mici neglijenţe şi am văzut nişte ochi albaştri care mă priveau. Era un bărbat abia trecut de treizeci de ani, însoţit de o recentă cunoştinţă de a mea, regizorul A.Finţi.

<<Să ţi-l prezint pe scriitorul Camil Petrescu.>>, mi-a zis. Deşi în acel moment mă socoteam instruită în materie de literatură, pregătindu-mă pentru un bacalaureat strălucit (aveam şaptesprezece ani, trecusem în clasa a VIII-a de liceu), nu auzisem de Camil Petrescu. Era prin 1924.

L-am reîntâlnit după ce mi-am luat bacalaureatul, când eram în anul întâi la drept. Mărturisesc că, deşi făcusem eforturi, ca să-i caut cărţile, nu izbutisem să le găsesc. <<Camil Petrescu? îmi spuneau cei pe care îi întrebam. Nu există! Poate Cezar Petrescu!>> Pentru orice eventualitate, citisem Întunecare şi tot ce mai scrisese celălalt Petrescu, cu care lui Camil nu-i plăcea câtuşi de puţin să fie confundat. <<Ei, ce-ai mai făcut, m-a întrebat, ai intrat la Conservator?>> (Finţi îi spusese că mă pregăteam pentru teatru). <<Nu, i-am răspuns, o să fac teatru la Curtea cu Juri!>>. Ne-am împrietenit şi mult timp după aceea am alcătuit, împreună cu Mihail Sebastian, de care Camil Petrescu era foarte legat, un mic grup de prieteni.” (Interviu de Grigore Ilisei, apărut în ,,Convorbiri literare”, nr. 9, septembrie 1984, p. 3, reprodus în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie și ediție de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Editura Minerva, București, 1988, vol. III (R – S), partea II, pp. 436 – 437.)

După acest episod, Cella Serghi intră la Facultatea de Drept şi se căsătoreşte cu un inginer. Un an mai târziu, îl va întâlni pe Camil Petrescu, ,,tot la ştrand, la Lido”, episodul fiind descris în cartea sa autobiografică, Pe firul de păianjen al memoriei – ,, – M-am înscris la Drept, am intrat în anul doi. M-am măritat!”, am spus cu un sentiment de vină (….) „-Te-am căutat la toate premierele”. N-am fost niciodată la o premieră. „În toate restaurantele, seara după spectacol, în toate barurile”. „N-am fost niciodată într-un bar.” Numai de nu m-ar întreba dacă am citit vreuna din cărţile lui! Dar soţul meu apărea întotdeauna cînd mă simţea în primejdie. I l-am prezentat lui Camil. „Inginer? Tocmai de un inginer aveam nevoie”, s-a bucurat scriitorul. „Fac acum corecturile în şpalt la romanul meu şi mi-ar trebui cîteva amănunte tehnice”. Şi îi explica foarte precis împrejurarea în care cineva cere un instrument.” (Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, Bucureşti, Editura Porus, ediţia a doua revăzută, adăugită, ediţie definitivă, 1991, p. 18.).

Cella Serghi se va îndrăgosti de Camil Petrescu, din partea căruia va aştepta întreaga viaţă mai mult decât simpla sa camaraderie. Camil Petrescu nu o va privi niciodată pe Cella Serghi ca pe o viitoare soţie. Uneori, o tratează ca pe o simplă prietenă, cu o nonşalanţă vizibilă, alteori, pare să-i ofere câteva fărâme de iubire, alintând-o astfel ,,moft năzdrăvan”, ,,moft solipsist”, ,,moft apodictic”, însă scriitoarea nu se mulţumeşte cu atât – ,,Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţieşeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apară. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirînd o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cât vitrina. Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E aât cât îl înconjoară pe ele. Lumea e toată el.” (Cella Serghi, op. cit., p. 23)

Scriitoarea pune atâta suflet încât uneori se trezea dimineaţa mai devreme pentru a ajunge la chioşcul de unde Camil Petrescu îşi lua ziarele. Atunci când a fost întrebată dacă scriitorul (Camil Petrescu) i-a influenţa scrisul, Cella Serghi întotdeauna a răspuns negativ, mărturisind într-un interviu următorul lucru: ,,Criticii literari au căutat cu tot dinadinsul în Pânza de păianjen influenţa lui Camil Petrescu. Cred că se afirma lucrul acesta pentru că eram îndrăgostită de Camil! Dar nu, Camil nu m-a influenţat, ba, dimpotrivă, sunt foarte multe aspecte care ne deosebesc. (…) De pildă, Camil n-a scris un singur cuvânt despre copilărie; or, ea este, la mine, o dominantă. Camil se jena să recunoască faptul că a fost sărac (amintiţi-vă că Ladima este găsit cu 500 de lei în buzunar ca să nu se spună că s-a sinucis din cauza sărăciei). În scrierile mele, sărăcia este puternic marcată.. În romanele, în piesele lui Camil, bărbaţii sunt superiori, femeile mediocre, cu un trecut dubios (cu excepţia Doamnei T.). La mine este exact invers!”.

Mădălina TOMA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI