Furcă de tors cu aripi, provenită din comuna Șugag, exponatul lunii martie la Muzeul Municipal „Ioan Raica” din Sebeș

Exponatul lunii martie 2023 la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş este o furcă de tors cu aripi, provenită din comuna Şugag. În întreaga Mărginime a Sebeşului se întâlnesc doar două tipuri de furci de tors: cu aripi sau cu coarne, specifice, de altfel, întregii zone a Mărginimii din sudul Transilvaniei.

Furca aleasă ca exponat al lunii martie la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş a intrat în colecţia muzeului în anul 1966, fiind cumpărată de la meşterul popular Nicolae Cernat din Şugag, care deţinea o colecţie de obiecte ciobăneşti.

Realizată din lemn de paltin, are 110 cm şi este decorată pe tijă şi pe aripi. Decorul tijei este împărțit în 11 registre succesive ornamentate cu motive specifice decorului în lemn, „dinţi de lup”, incizii simple, meandre, motive vegetale şi rozete solare.

Partea superioară se termină cu un registru sub forma unei spirale excizate care înconjoară tija. Această parte corespunde zonei destinate caierului de lână care urmează a fi tors. În zona mediană a tijei sunt dispuse aripile, cu dimensiunea de 11×10 cm, ornamentate prin traforare, motivele realizate fiind rozete solare în diferite variante sau motive cioplite, „dinţi de lup” şi motivul spicului de grâu.

Pe tijă, în zona în care sunt ataşate aripile, este prezent următorul text: „A.N. 1949 A.P.”. Textul redă iniţialele celui care a cioplit furca (A.N.), anul realizării ei (1949) şi iniţialele celei pentru care s-a confecţionat furca (A.P.).

Considerate de specialiştii în etnologie şi artă populară drept categoria cea mai însemnată a obiectelor de artă pastorală, furcile de tors erau executate în perioada văratului la munte, în timp ce păşteau numeroasele turme de oi prezente în Mărginimea Sebeşului.

Motivaţia executării unui astfel de obiect era întotdeauna afectivă, furca de tors fiind, de cele mai multe ori, destinată iubitei. Lucrată cu migală şi dragoste de-a lungul verii, furca era dăruită toamna, la coborâtul oilor, fetei iubite, care, după cum relata profesorul Gheorghe Pavelescu, „o împodobea cu coacăze şi jneapăn, purtându-o ca pe un trofeu”.

Fiecare fecior, când era cioban, confecţiona cel puţin o furcă de tors pentru „drăguţa” lui. Lucrând la un astfel de obiect, vremea se scurgea mai repede şi era alungat „urâtul” (plictiseala), iar dorul de persoana iubită primea o formă fizică, transpusă în lemn de paltin, pe care cu răbdare şi meşteşug îl transforma într-o veritabilă dantelărie.

Cei mai îndemânatici, confecţionau chiar mai multe furci, nu numai pentru iubită, ci şi pentru surori, rude sau pentru a le vinde.

Tot profesorul Pavelescu aminteşte de un cioban din Bârsana, cătun al Şugagului, care a confecţionat nu mai puţin de 10 astfel de furci. Pe unele le-a dat unor fete din sat, celelalte schimbând-le pentru vin în satul Reci, deoarece – mărturiseşte ciobanul – fetele din zona colinară le cumpărau bucuroase, chiar dacă nu torceau cu ele, pentru că erau frumoase.

Pentru confecţionare, trunchiul de paltin era crăpat cu securea în patru apoi, cu ajutorul briceagului, era cioplită furca.

Decorul „încrâştit” era realizat cu o unealtă numită „penţăluş”, confecţionată din lama unei coase. Penţăluşul trebuia ascuţit atât de bine „încât să ţi se pară că nici nu atingi cu el lemnul”.

Pentru confecţionarea furcilor se mai foloseau dăltiţe special realizate din oţel de „chilă” (pilă), cu acestea realizându-se scobiturile de la aripile furcii, şi un firez îngust şi subţire, cu ajutorul căruia se executau elementele traforate ale decorului.

La urmă totul era finisat cu „glaspapir” (şmirghel), unele incizii erau colorate folosindu-se cărbune din vatră pentru negru sau culorile cu care se „buiau” (vopseau ca însemn de proprietate) oile, pentru verde şi roşu. La final, furca era unsă bine cu seu de oaie nefiert şi ţinută lăngă foc pentru a pătrunde în lemn.

Deşi astăzi niciun tânăr cioban nu îşi mai transpune în lemn de paltin dorul şi sentimentele pentru iubita rămasă în sat şi nici aceasta nu mai toarce cu gândul la el, prezenţa unor astfel de obiecte-simbol în muzee sau colecţii de artă populară ne vorbesc despre o societate în care obiceiurile premaritale erau cu totul altele, în care spiritul practic era armonios împletit cu sentimentele, având şi un simţ estetic deosebit.

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News