FOTO/ Istoria oraşului Alba Iulia prin restaurante şi hoteluri, locul unde odinioară oamenii aflau noutăţile şi încheiau relaţii de tot felul

Istoria oraşului Alba Iulia prin restaurante şi hoteluri, locul unde odinioară oamenii aflau noutăţile şi încheiau relaţii de tot felul

Blamate de moralişti, restaurantele şi hotelurile sunt totuşi locurile unde se desfăşoară o bună parte din viaţa publică a unui oraş. Dimitrie Gusti, notoriul sociolog interbelic, a inclus „cârciuma” în sistemul său teoretic, considerând-o o unitate socială, alături de moară, şcoală, primărie şi chiar de biserică. El vedea în cârciumă nu atât locul irosirii banilor pe băutură, cât pe cel în care oamenii află noutăţile şi încheie relaţii de tot felul.

Pentru Alba Iulia, povestea poate pătrunde adânc, în timp. Cu certitudine a existat aici, cu veacuri în urmă, cel puţin un han cu staţie de poştalion. Noi nu vom merge însă atât de departe, ci ne vom limita căutarea la ultimele două veacuri încheiate. Se ştie că din secolul al XVIII-lea, au existat la Alba Iulia două zone urbane cu o viaţă distinctă. Este vorba, pe de o parte de Cetate, de cealaltă parte de oraşul de jos, cu o populaţie preponderent românească, dar din care nu au lipsit evreii, maghiarii şi germanii.

Publicul unui restaurant din Cetate era alcătuit, aşa cum lesne se poate imagina, în principal din militari. Memoria fotografică ne aduce în faţa ochilor un local cu un nume pitoresc, „Galambovendéglő”, restaurantul „La porumbelul”, care nu poate să nu ne evoce un caz şi mai excentric: cârciuma pragheză „U Kaliha” (La Potirul), făcută celebră de „bravul soldat Švejk”, personajul scriitorului ceh Jaroslav Hašek. Dacă „La Porumbelul” din Cetatea Alba Iulia ne apare în fotografia de la 1900 cam trecut de perioada sa de glorie, „U Kaliha” a devenit după 1990 o berărie de lux în care nu oricine îşi poate permite să intre.

„Galambovendéglő” pare un local frecventat mai degrabă de soldaţii de rând. Corpul ofiţeresc al Cetăţii a avut iniţial la îndemână pentru petrecerea timpului liber un modest chioşc situat vizavi de pavilionul de locuinţe militare – celebrul Babilon. Dar de la 1900, ofiţerilor li s-a pus la dispoziţie un local situat la înălţimea prestigiului lor de corp de elită. Este vorba de cazinoul militar, înălţat pe locul fostului chioşc. Fără a excela printr-un stil arhitectonic bine definit, noul local avea în centrul său o sală cu dimensiuni generoase în care se desfăşurau marile ceremonii şi aniversări, revelioanele la care participau ofiţerii cu soţiile lor. Cazinoul militar mai cuprindea, dispuse pe două niveluri, numeroase săli în care se putea juca biliard sau cărţi, în care se putea fuma, consuma o băutură sau o cafea. Nu greşim, sper, dacă ne gândim că una dintre săli adăpostea o bibliotecă.

La 1 decembrie 1918, cazinoul militar din Alba Iulia a oferit, prin sala sa de ceremonii, spaţiul cel mai potrivit pentru desfăşurarea Marii Adunări Naţionale şi care a devenit, de atunci, Sala Unirii.

În oraşul de jos, în cartierul Lipoveni, s-a desfăşurat pe la sfârşitul veacului al XIX-lea o experienţă de viaţă comunitară pe care, în lipsa documentelor, am fi crezut-o imposibilă. Este vorba de cârciuma lui Julanu. Numele localului provine de la cel al cârciumarului, Iuliu Cricovean, pe care localnicii nu şi-au prea bătut capul să-l pronunţe corect. Cârciuma avea o sală mare pentru jocuri populare şi pentru teatru ţărănesc, o încăpere cu ziare româneşti, unde se adunau cei cu ştiinţă de carte, de asemenea, o popicărie. Documentul nici nu vorbeşte în primul rând de sala în care, în zilele de sărbătoare, unii dintre localnici se adunau la discuţii şi la un pahar de băutură. Curatorii bisericii ortodoxe din Lipoveni (ţărani înstăriţi, meseriaşi, învăţătorul confesional), în frunte cu protopopul Nicolae Ivan, viitorul episcop al Clujului, ar fi putut închide cârciuma din motive de moralitate. Dar au preferat s-o frecventeze, să vegheze asupra ei şi s-o îndrume spre condiţia de „club ţărănesc”, dacă se poate vorbi de aşa ceva.

În centrul oraşului îşi desfăşura activitatea un alt local, pe care putem să-l numim şi instituţie, cazinoul civil, numit şi reduta oraşului. Clădit într-o primă fază la 1839, a fost reamenajat în mai multe etape şi era administrat de primărie. Cazinoul avea un public mai bine situat social, alcătuit în general din maghiari, fără să fie însă exclusivist din punct de vedere etnic. Accesul în cazinou era permis numai celor care-şi plăteau taxa de membru. Pe lângă sălile cu mese de biliard şi jocuri de societate, cazinoul avea o colecţie de 1600 de cărţi care, multă vreme, a fost singura bibliotecă publică a oraşului. Pentru cei din afară, reduta avea un salon de restaurant şi o grădină de vară deschisă spre parcul oraşului, care o înconjura.

Cazinoul civil găzduia adesea reprezentaţii muzicale şi teatrale. Poate nu este lipsit de interes faptul că în spaţiile sale şi-au ţinut spectacolele, şi înaintea Primului Război Mondial, trupe dramatice din România. Aşa s-a întâmplat, spre pildă, în 1913, când Victor Antonescu, o legendă a scenei româneşti, şi-a făcut acolo prezenţa pentru prima dată, însoţit de actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti. vÎn 1921, cu prilejul pregătirilor pentru încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia, eveniment care avea să se desfăşoare în anul următor, cazinoul civil a fost reamenajat, adăugându-i-se, în principal, o sală de spectacole cu 400 de locuri. A fost cunoscut în continuare sub numele de Sala Caragiale, dar din acest moment, destinul său pătrunde în altă poveste.

Istoria hotelurilor din Alba Iulia este marcată, la începuturile sale, de nume celebre. Axente Sever, fost prefect al revoluţiei române de la 1848 din Transilvania, s-a stabilit un timp la Cricău, lângă Alba Iulia, unde a luat în arendă o moşie a statului. Din dorinţa de a-şi rotunji veniturile, într-o perioadă în care situaţia sa materială nu era strălucită, Axente Sever şi-a înfiinţat un hotel la Alba Iulia. Să nu ne închipuim că era vorba de un edificiu mare, etajat. El cumpărase sau închiriase o clădire potrivită, cu câteva camere, în care îi găzduia pe cei care stăteau de azi pe mâine în oraş. În 1874, a avut satisfacţia de a-i oferi ospitalitate în hotelul său marelui istoric Bogdan Petriceicu Hasdeu, al cărui turneu documentar prin Transilvania cuprindea şi colecţiile Bibliotecii Batthyaneum.

Cam în acelaşi timp au fost înălţate în Alba Iulia două stabilimente care îşi meritau denumirea de hoteluri, fără a impresiona totuşi prin dimensiuni.

Primul era situat pe Sétány utcza (strada Promenadei), numită din 1922 strada General Constantin Coandă, iar astăzi, spre derutarea celor mai mulţi dintre trecători, Frédéric Mistral. Este vorba de Hotelul Europa, care se înfăţişa în vremurile sale bune ca o bijuterie arhitectonică a neogoticului transilvănean. Clădirea sa a fost înălţată pe locul Hanului „La Istrătoaie”, unde a tras Mihai Eminescu în august 1866, când a venit la Alba Iulia pentru a participa la adunarea generală a „Astrei”.

Arthur Bach

Rolul său nu a fost doar acela de a oferi loc de odihnă călătorilor. Ca şi reduta oraşului, situată vizavi, în parc, salonul Hotelului Europa, ca şi cele ale Hotelului Hungaria, au găzduit adesea conferinţe, reprezentaţii muzicale şi teatrale. De prin anii 20, în Hotel Europa se afla sediul comitetului judeţean Alba al Partidului Naţional Liberal, nu departe de locuinţa preşedintelui acestuia, avocatul Camil Velican.

Care să fi fost cauza pentru care destinaţia de hotel a edificiului nu a durat? În anii celui de-al Doilea Război Mondial, acolo îşi avea sediul Chestura Poliţiei. După război s-au instalat în acelaşi loc prăvălii şi birouri. Prin 1960, hazardul furiei demolărilor comuniste, care abia se prefigura, s-a îndreptat spre delicata structură a Hotelului Europa.

Pe latura vestică a zonei denumite Hunyaditér (Piaţa Huniade), azi Piaţa Iuliu Maniu, a fost înălţată în 1887 cea mai impozantă clădire de până atunci din oraşul de jos. Este vorba de Hotelul Hungaria, expresie arhitectonică reuşită a stilului neoclasic. Restaurantul hotelului cuprindea salonul mare, cafeneaua şi sala oglinzilor, spaţiu mai elegant rezervat persoanelor şi evenimentelor mai speciale.

Momentul în care existenţa Hotelului Hungaria s-a intersectat cu istoria mare a fost ziua de 30 noiembrie 1918. Aici şi-a stabilit sediul Comisia de verificare a Marii Adunări Naţionale, care a validat credenţionalele (mandatele) deputaţilor. În salonul hotelului a avut loc, tot la 30 noiembrie, conferinţa la care au participat lideri ai celor două grupări politice româneşti, Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat, care au ajuns, în urma unor dezbateri aprinse, la forma general-acceptată a Rezoluţiei Unirii, care a fost votată a doua zi, la 1 decembrie 1918.

Aşa cum alături, la Europa, se întruneau liberalii, Hotelul Hungaria, devenit Hotel Dacia, a fost locul în care îşi ţinea ad

Adalbert Cserni

unările comitetul judeţean Alba al Partidului Naţional Român, din 1926 al Partidului Naţional Ţărănesc, prezidat de avocatul Ioan C. Pop.

Într-o zi tristă a anului 1988, hotelul, care purta acum numele de Apulum, a fost demolat. Comuniştii români, cei din capitală şi cei din Alba Iulia, au dovedit că pot să radă de pe faţa pământului fără remuşcări un monument al Unirii, eveniment pe care, de altfel, nu osteneau să-l aniverseze şi să-l preamărească.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI