Despre puterea sufletului ales, în faţa vieţii

Astăzi Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop, Dr. Andrei Andreicuţ împlineşte şaizeci ş-un pic de ani. Istoria, se zice, a fost paradigmată de elite, urmând ca noi toţi, ceilalţi, să o „suportăm”. Aşadar, dintotdeauna istoria omului a fost, fie o „încăierare prelungită”, fie o „ceremonie minunată”, începute, şi una şi alta, în aurora timpului, menite a se sfârşi: „atunci când şi cel din urmă figurant îşi va fi rostit ultima replică şi îşi va fi consumat ultimul efort” (…)
Totul pleacă de la ştiinţa cu care insinuăm în conştiinţa semenilor (în speţă a fiilor duhovniceşti) exerciţiul propriei conştiinţe şi, nu în cele de urmă, de la marea noastră opţiune. Pentru că, se ştie, viaţa şi conştiinţa oamenilor nu se aseamănă una cu alta; nici o viaţă şi nici o conştiinţă nu este repetabilă – doar comparabilă – fiecare este, în sine, o minune. Mai mult, fiecare viaţă şi conştiinţă îşi are ora şi traiectoria ei astrale (până la care sau după care universuri se „distrug”, spre a crea noi destine). Pentru că oamenii „sunt creaturi care îşi caută sensul şi caută sensuri”; iar dacă sensul este Dumnezeu şi sensurile sunt iubirea şi slujirea Lui şi a oamenilor, ei bine, atunci Dumnezeu este puterea care „ne foloseşte” şi ne umple de iubire şi de atâtea daruri, tocmai spre a ne transmite entuziasmul generozităţii, limpezimea de gând, „bucuria născută din înţelegerea şi propovăduirea mistică a cuvântului”, fapt care îl „împinge” pe fericitul ales către înţelepciunea şi miracolul lui: „a dărui pentru a dobândi”; şi, la capătul lucrurilor, către pacea şi adevărul care cuprinde şi descoperă toate lucrările omului lui Dumnezeu şi care poate avea (sau are): „forma fără seamăn a epifaniei”.
Unele ca acestea, dar, şi mai mult decât atât, se cuvine a gândi şi a spune despre Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Andrei, omul care îndeosebi asta a făcut. Şi aşa, cu adevărat omul lui Dumnezeu fiind: „atâtea cuvinte / într-o limbă senină rosteşte / de parcă sunt, ele însele, din vorba caldă a Logosului luate”. Şi pe care trecerea (cea atât de grăbită, de greu de înţeles, de ireversibilă a timpului), iubirea pestepământească din inima mamelor, ochii pruncilor, liniştea şi tihna, uşoara tristeţe şi singurătatea şi taina vechilor bisericuţe, „pustiul aşezat” în, şi cvasi-iminenta dispariţie a multora dintre satele noastre (din care n-a mai rămas decât „suspendată, istoria”), îl „prind”, ca o „povară existenţială purtată în numele Domnului”, de care nicidecum nu încetează a se lepăda şi uimi.
Întru mulţi şi fericiţi ani,
Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop!
Pr. Iosif ZOICA, consilier cultural

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI