Harta care ne doare

l1812-2012 – 200 de ani de la răpirea Basarabiei lMărturiile unui basarabean

De multe ori, când mă trezesc dimineaţa, mai devreme, la ora cinci şi douăzeci de minute, şi văd emisiunea Mesager, Republica Moldova din Chişinău, pentru ascultătorii din ţara mamă – România, şi-mi arunc privirea spre calendarul ziarului Unirea 2012 din Alba Iulia, şi văd scris cu litere mari „200 de ani de la raptul Basarabiei” mă prinde dorul de Basarabia. Şi iarăşi mă îndeamnă conştiinţa istorică de învăţător octogenar (88 de ani) să pun mâna pe condei şi să încep a scrie o lecţie nemuritoare de istorie pe care astăzi n-o mai pot preda la clasă, dar cu ajutorul ziarului Unirea o pot preda de pe catedra ziarului pentru toţi cetăţenii judeţului, tineri sau bătrâni ca să cunoască câteva mărturii istorice despre istoria zbuciumată a Basarabiei, asemănătoare cu a Transilvaniei, să memoreze o dată nefastă, o hartă care ne doare: după un război de 6 ani, 1806 – 1812 între Turcia şi Rusia, Imperiul Rus cu concursul Imperiului Otoman şi cu tăcerea celorlalte puteri europene, reuşeşte să răpească în mod samavolnic o parte din teritoriul Moldovei, ţinutul dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră, Basarabia.
Rusia imperialistă intenţiona să anexeze şi cele două principate româneşti – Moldova şi Ţara Românească. Poarta otomană, ca putere suverană era obligată să garanteze integritatea teritorială a Principatelor Române, nu să plătească cu teritoriile lor înfrângerile sale. Pentru Moldova, pentru Ţara Românească, pentru viitorul României acest rapt a fost o mare şi dureroasă pierdere, pe harta României Mari.
De la istoria scrisă ce se predă în şcoală să trecem la istoria orală, dincolo de copertele manualului. Mă îndeamnă consângeanul meu, scriitorul Paul Goma, care în cartea sa „Gherla”, pe noi cei bătrâni, ne sfătuieşte, ne îndeamnă: „E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să pună pe hârtie, fiecare cum se pricepe, prin ce-am trecut”. La urma urmei e o datorie”. Eu, ca dascăl, la vârsta venerabilă de 88 de ani, care am predat istoria, am trecut prin momentele ei cele mai grele 1940, 1944-1989, nu pot să tac, trebuie să-mi fac datoria, să povestesc fapte adevărate pe care le-am aflat pe cale orală de la părinţii şi bunicii noştri, de la basarabeni mai bătrâni refugiaţi în România, din cele ce-am citit şi am aflat din alte cărţi vechi, necuprinse în manualele de istorie.
Când era vorba despre şcoală, despre învăţători, mama nu uita să-şi depene amintirile cum a învăţat ea carte când Basarabia era sub stăpânirea rusească până în anul 1918: „ca să ştiţi voi, că pe vremuri aici, la noi la Leuşeni, aveam şcoală dar nu învăţam în limba noastră. La şcoală nu aveam voie să vorbim româneşte sau moldoveneşte, ci cum spunea învăţătorul rus. Cei care îndrăzneau să vorbească româneşte erau bătuţi crunt. Gavarit paruschi (vorbiţi ruseşte) ne striga dascălul prin curtea şcolii, dar nu răzbea cu noi.” Limba pe care ai supt-o de la mama odată cu laptele dătător de viaţă, nu se uită niciodată. Cuvintele mamei aveau în sufletul meu ecouri dureroase, mai ales când le comparam cu zilele pe care le trăiam atunci, când limba română era liberă şi se preda cu roade alese în toate şcolile din Basarabia.
Cuvintele mamei au astăzi în mintea mea ecouri livreşti. Mi-am adus aminte că în caietele mele de lectură sunt înscrise nişte însemnări dintr-o carte pe care o împrumutasem de la biblioteca Şcolii Normale de învăţători „Mihai Viteazul” din Chişinău, pe care o citisem cu mare interes ca să aflu cum a funcţionat şcoala din Basarabia pe timpul ocupaţiei ruseşti, chiar din mărturisirea scriitorilor ruşi. Iată ce scria un scriitor rus, Nicolae Nicolaevici Durnovo despre un învăţător rus din Basarabia de pe vremea ţarismului: „Când uneori mă biruiesc amintirile, deodată evoc din ele una, cea mai plăcută pentru mine. Un învăţător rus trimis în Basarabia să înveţe pe copiii moldoveni dintr-o şcoală de pe malul Nistrului, limba rusă, îmi spunea că mai întâi a trebuit să înveţe moldoveneşte ca să poată preda lecţii. Autorul spune că un elev le-a îndreptat unele greşeli de pronunţie şi ne-a dat o lecţie bună, atât mie cât şi învăţătorului, acest băieţaş basarabean. El, copilul, purta în căpuşorul lui mic o întreagă lume naţională pe care noi nu o ştiam, care a fost limba lui copilărească atât de frumoasă, care trebuia să dispară din Basarabia din vina noastră. Atunci am înţeles, păcatul acela nespus de mare, în privinţa românului basarabean. Am studiat, spune autorul Durnovo, istoria şi geografia acestei ţări şi am ajuns la concluziile mele de astăzi. Atunci când îmi aduc aminte de copilaşul acela, mă pun şi scriu a mia oară, că Basarabia trebuie să fie românească.” (Petre V. Haneş, studii literare editura Alcalay, Bucureşti 1925 pag.3)
În contrast cu această lecţie pedagogică de conştiinţă naţională, un refugiat din Basarabia, Capşa Vasile, agronom din comuna Mârzeşti, jud. Orhei, pe care l-am întâlnit în Lunca Mureşului, am fost consătean cu el o perioadă de timp, mi-a povestit despre o lecţie de geografie ţinută de un învăţător rus în satul lui natal: prezentând pe hartă Rusia şi vecinii săi, a spus arogant: „Eta pravaslavnica Rusia” şi a indicat pe hartă imensitatea imperiului, apoi şi-a fixat vârful băţului pe un punct peste Prut ce vroia să arate micimea şi să batjocorească România: „Eta ţâhanschi românschi”. Când a aflat tatăl meu despre jignirea adusă neamului nostru, l-a înjurat pe învăţător, hotărât să meargă la şcoală, să facă scandal. Mama l-a potolit că cine ştie ce ieşea din treaba asta.
Tot el, domnul Capşa, mi-a relatat cum sătenii din Mârzeşti – Lopatna au întâmpinat trupele române eliberatoare în primăvara anului 1918, după ce s-a proclamat de către Sfatul ţării unirea Basarabiei cu România. Multe şi multe mărturii de istorie orală am primit de la părinţi, bunici, oameni bătrâni români basarabeni refugiaţi în România. Toate completează manualul de istorie învăţat în şcoală.
Faptele, evenimentele recente le notez în continuare spre luare aminte şi neuitare: vineri, 11 mai, am deschis televizorul pe TVR – programul 2, la ora 5.20, la emisiunea – „Mesager” transmisă de la Chişinău şi am aflat că Parlamentul Republicii Moldova a declarat ziua de 16 mai 2012, când s-a semnat la Bucureşti, la Hanul lui Manuc, raptul Basarabiei de către Rusia, ca zi de doliu naţional, cu o şedinţă de comemorare a două sute de ani (16-28 mai 1812) de la durerosul eveniment pentru Moldova şi România. În această şedinţă se face o recapitulare istorică a Basarabiei de sub ocupaţia rusă 1812 – 1918 = 116 ani şi ocupaţia ruso-sovietică 1940-1941, 1944-1990 = 46 de ani, 1990 fiind data când s-a proclamat Republica Moldova, stat independent şi democrat cu grafie latină, cu limba noastră cea română. De asemenea, se aniversează şi perioada realizărilor rodnice economice şi culturale când Basarabia a fost unită cu România: 1918-1940, 1941-1944=25 de ani.
Recent, la sfârşitul lunii aprilie 2012, preşedintele Republicii Moldova, Vasile Timofte a vizitat România la invitaţia preşedintelui României, Traian Băsescu. Ambii conducători s-au pronunţat pentru buna vecinătate şi dezvoltare între cele două ţări surori. România va ajuta Republica Moldova ca să fie integrată în Uniunea Europeană. Preşedintele Moldovei a declarat la TVR cât şi la emisiunea Mesager de la Chişinău că va duce tratative cu Rusia în vederea retragerii trupelor ruseşti de pe teritoriul Moldovei şi Transnistriei.
La Leuşeni, comuna mea natală, de pe malul stâng al Prutului, la vama Leuşeni – Albiţa spre România, pe vremuri se cânta un cântec de dor de ţara mamă :” Trenule, maşină mică/ Unde-l duci pe Ionică?/ Peste Prut la ibovnică”. Astăzi, parafrazând textul cântecului, după un catren publicat în revista „Literatura şi Arta” de la Chişinău se recită şi se cântă spre actualizare: „Trenule, maşină mică /Astăzi eu ţi-aş da toţi banii /Să-l aduci pe Ionică/ Şi să duci pe toţi Ivanii.”
Dorinţa oamenilor politici, oamenilor de ştiinţă şi cultură de eliberare şi afirmare a Basarabiei pe plan naţional şi internaţional pentru o independenţă reală şi totală îşi găseşte ecoul dorinţei istorice, după 200 de ani în sufletul poporului basarabean, pentru o Moldovă cu adevărat liberă şi democratică, integrată în Europa.
Ioan Cazan – înv. basarabean grad I
Lunca Mureş, judeţul Alba

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI