Răspunderea contractuală

Acum câţiva ani am avut ocazia să merg în Israel. A fost o experienţă extraordinară, din toate punctele de vedere, nu numai din punct de vedere spiritual. Am aflat astfel foarte multe lucruri despre evrei, pe care le-aş dori din toată inima înţelese şi de poporul meu, român. Şi puse în practică. Cu acest prilej am aflat, direct de la sursă, nişte lucruri despre relaţiile dintre evrei şi iordanieni. Nici nu poţi defini cu exactitate dacă cele două state se împacă bine, sau ba. În principiu sunt nişte rivali tradiţionali. Dar evreii (ca şi noi, de altfel) au de jur împrejurul graniţelor numai „rivali tradiţionali”. Ei sunt o insulă iudaică, într-o mare arabă, aşa cum suntem noi o insulă de latinitate, într-o mare slavă. Ei bine, evreii, deşi sunt în rivalitate şi în tot felul de dispute cu iordanienii, între unii şi alţii relaţiile comerciale merg mai departe, bine, mersi. La graniţa dintre Israel şi Iordania există trei rânduri de garduri de sârmă ghimpată. Un gard e cu curent electric, altul e cu camere de luat vederi… Ba chiar printre ele este spaţiu şi pentru patrule permanente, cu jeep-uri şi blindate uşoare. Măsurile de precauţie sunt fireşti, deoarece se ştie, nu-i un secret pentru nimeni, că teroriştii palestinieni se antrenează în Iordania. Şi, fireşte, adesea încearcă să treacă graniţa ca să-şi execute „misiunile” pe pământ israelian. Că nu prea reuşesc… asta-i altă poveste. Vigilenţa israelienilor e mai ceva decât a ciobăneştilor noştri mioritici şi carpatini, metaforic vorbind.
Aşadar, şi de-o parte şi de alta există multe motive de încordare şi de dispută dar, după cum spuneam, comerţul, relaţiile economice merg mai departe. Cel mai interesant exemplu, care pe mine m-a stupefiat când mi-a povestit ghidul, un evreu originar din România, pe nume Josef, este cel al acordului dintre cele două state privind… apa potabilă. Între Israel şi Iordania există un decalaj ciudat în ceea ce priveşte sezoanele ploioase. Când e secetă la unii la ceilalţi plouă, şi invers. Aşa că există un contract la nivel înalt între cele două state, să-şi furnizeze reciproc apă potabilă. Când e secetă la evrei, iordanienii le dau apă, iar când e secetă la iordanieni, le dau evreii apă. Deoarece şi unii şi alţii pun mai presus de orice supravieţuirea în acele condiţii de climă, pe un teritoriu semi-deşertic, arid. Şi îmi povesteşte Josef un episod din derularea contractului israeliano-iordanian, cu privire la apa potabilă, Cică în perioada de secetă la iordanieni, când, conform contractului, israelienii trebuiau să le furnizeze acestora o anumită cantitate de apă, s-a întâmplat să fie un an cam secetos şi la evrei. Nici alimentarea din Lacul Tiberias şi nici exploatarea surselor din pânza freatică nu au fost de-ajuns. Israelienii erau, în aceste condiţii, în faţa unei dileme. Să-şi respecte obligaţiile contractuale faţă de iordanieni şi să rabde ei de sete, sau să aibă mai întâi grijă de propria populaţie şi abia din „excedent”, dacă ar fi existat aşa ceva, să trimită şi iordanienilor atât cât se poate. Şi ce variantă credeţi că au ales evreii? Au preferat să stea ei însetaţi, dar să-şi respecte contractul cu o ţară cu care se află într-un permanent semi-conflict! Pe mine m-a uimit acest mod de gândire.
Mi-am adus aminte de acest lucru gândindu-mă la câte contracte comerciale neonorate există la noi. Nu numai între partenerii de afaceri, ci şi între statul român şi tot felul de companii şi concerne internaţionale. La evrei, în momentul în care între doi negustori s-a bătut palma sau, mă rog, între nişte reprezentanţi ai unor entităţi economice (cu rostirea unei formule „sacre” de angajament) s-a bătut palma, acest gest e mai obligatoriu chiar decât un contract scris. De fapt multe afaceri se încheie aşa acolo, fără să mai fie nevoie şi de „zapis”. Cuvântul dat o dată musai să fie respectat, cu sau fără semnătură pe vreun contract. Altfel, cel ce nu-şi respectă cuvântul dat şi obligaţiile contractuale, poate să-şi ia adio de la afaceri. Nimeni, niciodată, nu va mai face afaceri cu cel ce a bătut palma şi nu s-a ţinut de cuvânt. Şi mă întorc la noi, la români. Noi ne dăm ţepe, le dăm şi altora ţepe, iar ăia, alţii, ne dau şi ei nouă, dacă pot. Orice comentariu e de prisos în aceste condiţii. Sigur, că nu putem peste noapte să le impunem românilor o corectitudine de tip evreiesc în afaceri, şi nici partenerilor noştri la fel de ţepari ca şi noi. Dar atunci trebuie să intervină statul. Cum? Printr-o lege a răspunderii contractuale, la toate nivelurile, cu măsuri drastice!

Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI