„Golanii” şi golănia

    De mai mult de o săptămână, România fierbe! S-a spus adesea despre societatea civilă, chiar şi după două decenii de exerciţiu democratic, că nu are suficientă forţă, că „mămăliga nu explodează” nici dacă pui în ea o tonă de trotil! Iată însă că oamenii au fost dispuşi să  coboare în stradă pentru un străin, Raed Arafat! Au considerat că trebuie să-l susţină într-o confruntare cu un sistem, pentru că preşedintele Traian Băsescu este, la urma urmei, personificarea unui sistem, considerat corupt, incompetent şi arogant.  Unii se întreabă de ce au făcut-o abia acum, de ce nu au răspuns cu acelaşi zel, de exemplu, la chemarea partidelor de opoziţie ori a sindicatelor? Şi răspunsul este simplu. Pe de o parte, pentru că şi cei care dădeau tonul unor astfel de proteste erau percepuţi ca parte a aceluiaşi sistem, „o apă şi-un pământ!” Pe de altă parte, palestinianul face parte din acea categorie pentru care poţi oricând băga mâna-n foc şi să afirmi, sus şi tare: „Acesta este omul pe care îl vrem! Fondatorul SMURD este tipul de lider pe care ni-l dorim!”
Ne-ar fi plăcut să vedem „un Arafat” şi în şeful statului, şi în deputaţii şi senatorii din parlament, şi în directorii instituţiilor publice, cu un cuvânt, oameni dedicaţi trup şi suflet binelui în societate. Ne-am fi dorit ca serviciul de salvat vieţi  să fie regula şi nu excepţia într-o ţară acum furată, tranşată şi scoasă la mezat pe bucăţi de nişte politruci însetaţi de putere şi înavuţire. Din păcate, în păruiala generală din Bucureşti, a fost pe punctul de a fi dusă în derizoriu! Minţi înfierbântate de „cocktail!”-urile ultraşilor au început să vorbească plini de exaltare de „jihadul islamic”, de „primăvara arabă”, de un nou „decembrie 1989” ori de „o nouă Piaţă a Universităţii”, chiar dacă între „golanii” anticomunişti şi golanii microbişti, e o diferenţă ca de la cer la pământ.
Surprinzător la un moment dat aproape nimeni nu mai pomenea de Raed Arafat, catalogat de voci gălăgioase drept „scânteia” care a aprins butoiul cu pulbere. „Că, dacă nu era el, apărea altul”, ba s-au găsit nişte descreieraţi care să se întrebe „Da, ce caută, bă, arabul ăsta în ţara noastră?” Manifestanţii autentici, care chiar aveau un ideal, au rămas la o parte, iar SMURD-ul, petardele de pe stadioane, Opoziţia şi Puterea, pensiile şi salariile ciuntite ale funcţionarilor publici, căţelul şi purcelul au nimerit toate în aceeaşi oală mediatică, asupra căreia s-au repezit unele televiziuni dornice să-şi mărească ratingul sau tot felul de paraziţi politici avizi să profite de războiul din stradă.
Culmea este că, atunci când zvâcnirea de solidaritate a societăţii civile cu Raed Arafat  risca să fie sufocată în tot acest melanj de pâine şi circ, oportunism şi violenţă extremă, tot Palatul Cotroceni a intervenit ca un fel de „deus ex machina”, ca expresie a Celui de Sus, proiectul Legii sănătăţii a fost retras, iar fondatorul SMURD-ului a fost rapid repus în funcţie de Ministerul Sănătăţii! Să fie vorba de mustrări de conştiinţă, de o teamă că violenţele stradale vor scăpa de sub control, ori un semn de revenire a autorităţilor cu picioarele pe pământ? Ar fi bine să fie aşa! Dar tare mi-e că mesajul autorităţilor e mai degrabă unul de genul: „Arafat a fost forţat să-şi dea demisia, Arafat a fost repus în funcţie, staţi liniştiţi la locurile voastre!”
Problema e că, abia acum oamenii au început să intre la idei…
Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI