Cât valorează banii?

„Banii nu aduc fericirea, ci numărul lor” spune o vorbă străveche, valabilă şi în zilele noastre. Mai ales acum, când controlul averilor a cam dispărut. De aceea, uriaşele sume, cel puţin pentru oamenii obişnuiţi, ca marea majoritate a celor dintre noi, vehiculate în cazul presupusei dări de mită a lui Cătălin Chelu, m-au pus pe gânduri. Pentru mine, un milion de euro înseamnă o cantitate aproape imposibil de cuantificat. Recunosc faptul că o repet ca un papagal, dar nu sunt obişnuit să operez cu numere având atâtea cifre, mai ales atunci când le transformăm în lei româneşti. Banii de care am eu nevoie sunt puţini, cei despre care aud vorbindu-se pe stradă, în magazine, sunt puţini insignifiant de puţini în comparaţie cu două maşini de lux, două imobile şi o plasă de bancnote europene, cu care se presupune că un „distins” om de afaceri a încercat să-şi acopere fărădelegile, să-şi cumpere libertatea.
Şi totuşi, auzind de o asemenea masă monetară, repet pentru muritorii de rând, nu pot să nu mă gândesc ce mult bine s-ar putea face cu infinit mai puţin, dacă ar exista voinţă. Credinţă în Cel de Sus. Nu prin cine ştie ce fundaţii şi asociaţii scrobite de prin Bucureşti, pe unde-şi poartă paşii Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin-Bănică, prin teledoane televizate, să-i ajute pe cei lipsiţi. Ci aici, la noi acasă. Mai zilele trecute, un coleg de redacţie scria despre doi tineri albaiulieni ce aşteaptă sosirea iernii în stradă, cu un copilaş de 9 luni în braţe. La televizor am văzut drama unor prunci abuzaţi, salvaţi de Protecţia Copilului, pentru care unica soluţie este internarea într-un centru de plasament. Un preot mi-a povestit despre greutăţile întâmpinate în asigurarea celor necesare traiului pentru nişte amărâţi de bătrâni din aşezământul filantropic de care se ocupă. Şi nici aici nu prea mai sunt locuri disponibile, nu prea mai ajung fonduri alocate, nu mai este cine să-i îngrijească, fiindcă salariile, şi aşa mici, au fost reduse cu 25 la sută. Dar unde, totuşi, e mai bine decât în casele lor friguroase, insalubre, fără nimic de mâncare. Cu ceva bani în plus, cu investiţii minime, viaţa acestor năpăstuiţi ai sorţii s-ar putea transforma într-un mic paradis. Altcineva îmi povestea că are copiii plecaţi în lumea largă şi-i aşteaptă să vină acasă înainte de Sfânta Sărbătoare a Naşterii Mântuitorului. De ce înainte, fiindcă de Crăciun, în timp ce spaniolii, italienii, francezii sau mai ştiu eu ce naţii se odihnesc, ei lucrează pentru că sunt mai bine plătiţi. Şi retribuţiile nu sunt mai mari, dar îi vor ajuta să-şi croiască un viitor sigur, o securitate financiară, imposibil de construit în patria lor.
Şi atunci stau şi mă întreb ce înseamnă de fapt banii? Desigur, pentru fiecare dintre noi altceva, chiar dacă, personal, nu i-am iubit niciodată, am ajuns la concluzia că-i bine să-i ai! Ca să nu-ţi sufere cei apropiaţi de foame şi de frig, să poţi face o bucurie cuiva drag la o aniversare, ca să fii în stare să ajuţi pe câte un nevoiaş sau un copil aflat într-o situaţie limită.
Dar atunci când sume uriaşe de bani sunt folosite pentru a netezi drumul spre putere, un instrument de şantaj sau monedă de schimb pentru spălarea unui dosar cu iz penal mai că m-aş întoarce în comuna primitivă. Înainte să se fi inventat banii şi se făcea comerţ în natură. Acolo cel puţin, pentru a supravieţui, trebuia să fii un bun căţărător ca să culegi fructe din copaci, să cunoşti drumurile, turmele de animale ca să vânezi ori să ştii iazurile bogate în peşte. Şi poate n-ar mai fi loc pentru… „băieţii descurcăreţi”. Care nu produc nimic, nu au sentimente, nici onoare şi mai ales, nu au nici un ideal. Ei au doar milioane de euro. Atât. Poate voi apuca ziua în care nu le vor mai fi de folos…
Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI