Aşa-i omul, ca telefonul…

Considerată una dintre cele mai importante invenţii ale sfârşitului de secol XX, telefonia mobilă face furori. Iar oamenii democraţiei româneşti, fie ea chiar originală, nu pot face excepţie de la regula generală. Or avea ori nu ce să pună în farfurie, dar mobilul nu le lipseşte. De la elevul de şcoală generală, cu tehnica la zi pe bancă şi până la bunicii controlaţi la telefon de nepoţi, tot muritorul are obiectul buclucaş asupra sa şi-l foloseşte în draci! Se vorbeşte din baie sau din faţa televizorului, din deplasare sau de la serviciu. Nu se mai trimit felicitări de sărbători, ci SMS-uri. Ceasul deşteptător a devenit o piesă de muzeu. Mobilul l-a înlocuit demult. Cu micul computer la purtător ştim când avem întâlniri, ce listă de cumpărături bifăm, când sunt zilele onomastice ale rudelor şi prietenilor, intrăm pe internet şi facem fotografii la diverse evenimente ori în concediu. Copilul, câinele, motanul, melodiile preferate, programul TV, toate sunt în memoria telefonului. Inclusiv afacerile se fac prin telefon.
Dincolo de independenţa pe care ne-o oferă, de preferinţele pentru un semnal de apel sau altul, mobilul, prieten şi duşman în acelaşi timp, s-a transformat în partea integrantă a tuturor. Şi, mai tot ce ne înconjoară poartă amprenta celor şapte ani petrecuţi sau nu cu folos prin propria ogradă. De fapt, are exact personalitatea proprietarului, care nu se jenează de cei din jur şi lasă sunetul strident să deranjeze. De la Parlamentul unde, îi vezi pe aleşi că-şi folosesc telefonul fără pic de jenă şi până la cei cărora nu le pasă de regulile de circulaţie şi vorbesc nestingheriţi la volan. Şi poate, telefonul mobil nici n-ar trebui să devină un subiect de discuţie, dacă neamprostia şi neobrăzarea n-ar face casă bună cu cele mai noi modele, cu cele mai sofisticate aparate. Chiar dacă e la fel ca la haine, deci nu telefonul îl face pe om, românaşul căpătuit şi cocoţat în cine ştie ce funcţii înalte ţine neapărat să schimbe tastele cu atingerea ecranului şi să poată introduce aparatul – bijuterie în etui de piele de crocodil, nu într-o învelitoare din plastic.
În foarte multe cazuri, ageamiul habar nu are de unde se deschide ori nu poate selecta numerele căutate. Acesta e un lucru mai puţin important decât mutra pe care o face prietenul, colegul, atunci când îşi etalează ostentativ obiectul pe masa de la cafenea. El are întotdeauna grijă să-şi plaseze mobilul pe birou în apropierea Bibliei, pentru ca impactul vizual să fie şi mai mare. Ce om de vază şi ce cinstit şi evlavios e partenerul de afaceri!
Când se află în public şi nu-l sună nimeni, ajunsul duce elegant telefonul la ureche de parcă ar asculta ceva foarte important, iar când chiar are un interlocuitor, ţipă ca un apucat să-i audă lumea limbajul colorat. S-au să-l invidieze pentru relaţii. Cine să aibă habar că la celălalt „capăt al firului” (ce demodată a devenit această expresie!) nu se află niciun ministru, niciun director general, niciun lider de partid, ci soţia ce-i reaminteşte ora la care trebuie s-o recupereze de la coafor…
Ce mai contează că mobilul poate să genereze cancer la creier? Atunci când aude sunând nu mai există milă. Nici pentru cei ascultaţi de DNA şi care au intrat la apă pentru că n-au reuşit să-şi pună botniţă la gură. Oare de ce n-au închis telefonul?
Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI