King of the jungle

De când am început să scriu la ziar, tot mai mulţi cititori par să fi descoperit prin articolele mele o altă persoană decât aceea pe care şi-o imaginau, în lipsa unor date suficiente, ca partener într-o casă de avocatură. O persoană fie prea puţin compatibilă cu profesia de avocat, fie duplicitară, predicând una şi făcând alta.
Ce-i drept, poveştile şi poantele cu avocaţi, de la „1000 de avocaţi pe fundul oceanului – un bun început!”, la „Eşti captiv într-un spaţiu cu un tigru, un şarpe veninos şi un avocat şi ai doar două gloanţe. Ce faci? Împuşti avocatul de două ori!”, trădează o concepţie generală care descrie avocatul ca pe un personaj cel puţin imoral. Şi atunci, cum să scrii despre morală, fie şi numai tangenţial? Aşadar, am început să mă întreb. Poţi rămâne neatins de profesia pe care o ai? Un student idealist, cum eram şi eu, ar răspunde cu certitudine „da”. Va susţine cu patos înduioşător că lui nu i se va întâmpla asta, că, neîndoielnic, nu va fi niciodată corupt, mutilat de profesie, având un sistem de valori prea bine fixat pentru a fi destabilizat. Eu însă, acum, nu mai sunt la fel de sigură.
Dacă nu suntem atenţi, dacă ignorăm semnele, cred că profesia pe care o avem ne poate influenţa decisiv, ne poate deforma dramatic. Iar avocatura, în special avocatura de top, induce de cele mai multe ori o sete continuă de luptă, şi, corelativ, exacerbează duritatea, cruzimea, cinismul, aroganţa. Adrenalina meciului devine indispensabilă, iar satisfacţia unei lovituri precise, rapide şi decisive, voluptatea înfrângerii adversarului, seducţia victoriei provoacă un sentiment fantastic de putere şi niciun drog nu e mai tare, mai euforizant, mai toxic, mai corupător.
Desigur, simptomele descrise nu sunt apanajul avocaturii. Cel mai probabil se regăsesc, poate chiar potenţate, şi în alte domenii, iar paranoia este direct proporţională cu puterea dată de funcţia din sistem.
Ajungi în scurt timp să te simţi un soi de „king of the jungle” (rege al junglei) dar lupta nu e pentru supravieţuire, ci pentru menţinerea senzaţiei de infaibilitate. Devii convins că totul ţi se cuvine, iar oricine ar îndrăzni să conteste asta comite un act de lezmajestate. Cu cei care îţi par în culpă eşti fie intolerant, fie condescendent, cu „mărinimia” fiinţelor superioare. Eşti îmbătat de succes şi înconjurat de trepăduşi. Ajungi să crezi în adoraţia lor de paie şi te simţi practic invincibil. În acelaşi timp, firesc, prietenii sunt tot mai puţin confortabili, căci nu le mai poţi suporta critica. În plus, când ai succes, timpul e scurt, insuficient pentru toţi cei care vor să fie în preajma ta, iar, aşa cum spre amuzamentul nostru constata un prieten, „avem o mai mare disponibilitate de a primi laude, decât de a suporta critici”. Pericolul adevărat apare când nici nu mai realizezi cât te-ai schimbat sau nu-ţi mai pasă.
Pentru a nu ajunge aici, mi se par indispensabile conştientizarea riscului şi preocuparea permanentă de a nu te pierde pe tine însuţi, hrana întru fiinţă şi căutarea neobosită a unor pârghii de menţinere a echilibrului. Iar pentru mine o astfel de pârghie este chiar tipul acesta de reflecţie împărtăşită cu dvs., stimaţi cititori.
Ioana Romana LAURENŢIU

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---