Tristeţea oraşului nostru

Dacă Alecu Russo s-ar ridica din morţi (şi nu numai el), ar întreba: De ce eşti tristă, măreaţă Alba Iulia, templu sfânt de zămislire a neamului românesc, spaţiu unde divinitatea şi-a coborât binecuvântarea, reîntregind între neamurile Europei un popor de aleasă omenie, de distinctă fineţe artistică, de înaltă ţinută eroică? Oare nu tu ai buciumat aici şi ai adunat pe stegarii Unirii care, în acel rece Decembrie 1918, au răspuns, într-un incendiu de entuziasm, strigătului celor din Câmpia Blajului, de la 1848? Oare nu tu eşti altarul mântuirii românilor ieşiţi din jug şi de sub bici străin? Oare nu tu, „centru de necontestat al românismului, al unirii tuturor românilor de pretutindeni” (Rev. VALAHIA, oct. 2008) trebuie să fii mândră că ai recompus România ciuntită de veacuri de himere nesătule?
E tristă Alba Iulia, că mai avem puţin până la centenarul Unirii şi acest izvor de românitate nu este marcat de ce are mai înălţător, mai luminos, mai semeţ istoria ţării – EMBLEMA CELUI MAI MĂREŢ EVENIMENT, 1918 – care a constituit cheia deschiderii României spre modernitate, prin recunoaşterea de amploare în lume, prin dobândirea dreptului la demnitate naţională.
Faţa bulevardului Transilvania s-a schimbat într-o manieră unicat, pentru care cel ce l-a conceput merită felicitări. Continuă în aceeaşi manieră cosmetizarea Cetăţii. Toate bune şi frumoase, dar tot acest tablou trebuie completat, întregit, finalizat cu pecetea istorică a românismului – Monumentul Unirii – despre lipsa căruia nu ştim ce să răspundem când suntem întrebaţi de cei ce vin la sărbătoarea naţională. Amplasarea lui între noua fântână arteziană şi bulevardul parăzilor la marea aniversare, ar conferi acestui spaţiu aura istorică ce i se cuvine. Aici şi nu în altă parte trebuie să lumineze farul unităţii naţionale, pentru că din acest lut al Platoului Romanilor se înalţă ecoul vibrant al Marii Adunări; aici şi nu în altă parte neantul trebuie să îmbrăţişeze în lumină ipostaza simbolică drept memorie a istoriei; aici şi nu în altă parte „Să dăm mână cu mână” în hora mare, fericiţi că suntem moştenitorii temerarilor înaintaşi care au înscăunat măreţia oraşului nostru; aici trebuie să se înalţe însemnul recunoştinţei noastre faţă de cei care o merită cu adevărat. Aici Monumentul Unirii trebuie să devină un reper cotidian, să devină CEASORNICUL CETĂŢII, să devină loc de întâlnire între prieteni, să poarte cununa semeţiei urbei de pisc al istoriei românilor.
Acum doi ani, la Congresul Spiritualităţii Româneşti, „uram” domnului primar, Mircea Hava, să n-aibă somn liniştit până când la Alba Iulia nu va fi înălţat Monumentul Unirii. Atunci, domnul primar a promis că la centenarul Marii Uniri vom avea monument. Cum domnia sa este un bărbat de onoare, nu doar ca primar, ci şi ca cetăţean al oraşului, ar fi jenant să permită ştirbirea demnităţii sale prin nerespectarea cuvântului dat.
Acceptul forurilor administrative locale de a se construi totuşi monumentul, în ciuda tergiversărilor şi intervenţiilor „neavenite”, este îmbucurător, dătător de speranţe că oraşul se va trezi din această lâncezeală condamnabilă, care-i diminuează prestigiul între celelalte urbe (Iaşi, Focşani) unde minunate simboluri evocatoare ale Unirii menţin mereu vie atmosfera de entuziasm în zilele de sărbătorire a momentului. Cu atât mai mult este trist spaţiul parcului Cetăţii, cu cât se ştie că aici piatra păstrează ecoul primei uniri, certificate de ,,Buzduganul cu trei peceţi” al marelui voievod, vis care nu s-a stins timp de trei veacuri şi s-a desăvârşit atunci, la 1918. Monumentul lui Mihai Viteazul (construit de comunişti) este salvarea noastră. Aici se depun coroane de flori de ziua Intrării în Alba Iulia a voievodului, de ziua Unirii lui Cuza, de ziua Unirii Basarabiei cu România şi, pentru că n-avem simbolul cuvenit, tot aici omagiem şi actul celor 100 de mii de români, care şi-au strigat bucuria dezrobirii – MAREA UNIRE. Nicăieri, în acest spaţiu, nu există vreun însemn, mărturie că aici a răsunat atunci, la 1 Decembrie, vocea entuziastă a Marii Adunări.
O emoţionantă lecţie de patriotism ne oferă ziarul „Clopotul Bucovinei” care relatează că în timp de 23 de ani, în piaţa din Cernăuţi, a fost construit de două ori un impunător monument al Unirii, dărâmat de fiecare dată de sovietici. Dacă ei nu-l mai pot construi şi a treia oară, întrucât se află într-o aspră presiune de deznaţionalizare, latinii noştri din acea stăpânire slavă ne trimit mesajul de a li se incrusta numele bucovinean în ansamblul monumentului nostru de la Alba Iulia. Acelaşi apel de frăţietate ni se adresează şi din partea basarabenilor, care sunt independenţi, dar nu sunt liberi pe deplin.
Cu tristeţea urbei noastre se-mpreună tristeţea Aradului, unde, în 1939, se înălţau rugăciuni şi se făceau preparative pentru construirea unei mărturii a frământării patriotice care a conceput desfăşurarea marelui eveniment.
„Comitetul local pentru ridicarea Monumentului Unirei, aici la Arad – unde s’au făurit preparativele măreţului act naţional dela 1 Decembrie 1918 – a binevoit să primească, în favorul ridicării acelui Monument naţional de mult aşteptat, venitul curat ce va rezulta din broşura de faţă care cuprinde două rugăciuni şi câteva gânduri şi îndemnuri de actualitate… Motivul e limpede: Alături şi mai solidă decât un Monument de bronz, trebuie să se înalţe, la această frontieră, Conştiinţa românească despre aceea ce suntem şi trebuie să rămânem aici pe veci!” (ALBA IULIA, de Iconom-Stavrofor Dr. Gh. Ciuhandu, consilier referent eparhial, În loc de Prefaţă).
Atunci, în 1939, oameni ai bisericii din Arad deplângeau şi neîmplinirea „rosturilor” Bălgradului, înălţând rugăciuni pentru deplinătatea acestor împliniri.
„Bălgradule românesc! Tu, din pulberea prigoanelor, prin arhangheliceasca biruinţă a lui Mihai Viteazul, ai fost înălţat pentru întâia dată în slujba istoriei noastre drept CAPITALĂ A ÎNTREGULUI NEAM ROMÂNESC!…
Dar nu toate rosturile tale, Bălgradule românesc, s-au împlinit, până în zilele păcătoşilor din noi!” (idem, p.22,23)
Ce păcat că cei de atunci nu mai există!
Nici la Arad, nici la Alba Iulia nu s-a răspuns până azi la datoria de a-i trece în eternitate, şi prin omagiul nostru, pe înflăcăraţii unionişti.
Se apropie un alt 1 Decembrie… Fie ca şi în acest ceas, după 92 de ani, harnicii noştri edili să-şi deschidă sufletul către marele eveniment al istoriei noastre, înţelegând că administrează un spaţiu a cărui încărcătură spirituală nu poate fi estimată drept valoare de pus la mezat, după bunul plac al unora.
Apelul nostru, al locuitorilor din municipiu, la care aderă şi cei din judeţ şi din ţară, se adresează primilor decidenţi ai acestui leagăn de românitate să nu ducă mai departe povara vinovăţiei că nu şi-au făcut datoria de a înălţa spre cer flacăra sfântă a Ardealului, ca o ştafetă între generaţii.
Prof. Georgeta CIOBOTĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI