„Un război al minţii” coordonat de George Cristian Maior

Luptând pe frontul cunoaşterii şi dorindu-şi ca cei interesaţi de domeniul informaţiilor, în special al celor cu valoare strategică (numite intelligence) să fie mereu la zi cu noutăţile, directorul Serviciului Român de Informaţii – George Cristian Maior, revine în actualitatea literaturii de specialitate, cu un nou produs intelectual.
După ce la începutul lui 2009, se bucura de lumina tiparului cartea „Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI” pe filele căreia era aşternută experienţa de secretar de stat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, iar în partea a doua a aceluiaşi an, supunea atenţiei publice volumul „Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI” (care foarte probabil va fi reeditat) iată că sfârşitul lui 2010
l-a găsit pe ambasadorul român în postura de coordonator al unui amplu studiu de intelligence sub titlul foarte sugestiv „Un război al minţii – Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI”. (Toate trei la editura Rao)
În debutul cărţii, structurată pe trei capitole (I. Cunoaşterea strategică şi transformarea intelligence; II. Serviciile Române de Informaţii în secolul XXI; III. Serviciile de informaţii şi democraţia. Experienţa României) Maior justifică apariţia acesteia prin faptul că, în comparaţie cu vastitatea de studii care există la nivel internaţional pe această problematică, România, se află sub cupola unei adevărate „mitologii urbane” în care serviciile de informaţii sunt prezentate ca ascunzându-se sub misterul secretului părând „omnipotente sau omnisciente” şi care ocolesc munca de informaţii, sau „o limitează la instrumentele sale”, cum ar fi interceptările. Autorul simte astfel că este un moment important pentru a dezvolta componenta de comunicare în folosul a ceea ce astăzi numim cultură de securitate.
În viziunea directorului SRI, cel mai greu lucru cu care ne confruntăm în zilele noastre este tocmai anticiparea viitorului, cunoaşterea strategică reprezentând poate cel mai greu test pentru o naţiune. Făcând un joc de cuvinte, autorul ne spune că „incertitudinea este singura noastră certitudine”. Însă cum ne-a obişnuit, clujeanul ne oferă şi soluţia „incertitudinea poate fi subordonată prin cunoaştere şi gândire strategică”. Din postura specialistului în domeniu, Maior ne spune că deşi lumea secretelor nu mai este secretă, aşa cum era în timpul Războiului Rece, secretul rămâne în continuare un element esenţial de decriptare a ceea ce este public, vizibil şi cunoscut. Securitatea, ne spune autorul, este un „bun public” la care, pe lângă stat, ar trebui să contribuie şi actorii privaţi, de la corporaţii şi indivizi. Maior sugerează astfel necesitatea construirii unor noi reţele public-privat, în definirea „binelui comun” al naţiunii.
Capitolele volumului trasează „firul roşu” între politici şi cunoaştere, între informaţie şi analiză, între ameninţare şi securitate, acel fir roşu care determină modul în care un stat îşi foloseşte resursele intelectuale şi materiale pentru a apăra democraţia şi prosperitatea cetăţenilor săi şi a juca un rol pe scena internaţională, este de părere autorul, care conchide spunând că intelligence, este o meserie a minţii pentru scopuri ce ţin de siguranţa şi prosperitatea statelor şi indivizilor.
Abordând in extenso problematica cunoaşterii, universitarul, alege periodic mici concluzii pe care le oferă cititorului, într-un sens mai apropiat de înţelesul său. Una dintre acestea se găseşte în primul capitol, în care ne spune că informaţia este instrumentul care asigură cunoaşterea necesară, pentru ca un stat să-şi poată exercita efectiv puterea (atât în planul politicilor sale interne, al raporturilor cu societatea, cât şi în relaţia cu alţi actori statali sau non-statali, în relaţiile internaţionale). Munca serviciilor secrete, constă tocmai în obţinerea informaţiei. Oricum, decizia bazată pe cunoaştere, porneşte de la asumarea unor riscuri, este de părere şeful principalului serviciu de informaţii al României.
Când a considerat că trebuie
să-şi convingă cititorii folosind argumentul istoric, Maior vorbeşte despre o anumită presiune asupra graniţelor interstatale (vechea paradigmă westphaliană care a dus la separarea politicii de religie) şi subliniază că distincţia dintre intern şi internaţional a devenit în secolul XXI, mult mai eluzivă.
Răspunzând parcă, unor acuze repetate şi generate de un mod cel puţin rău intenţionat de a vedea lucrurile, autorul defineşte în câteva idei, accesibile ca înţeles, unei largi categorii de oameni, rolul primordial pe care îl au serviciile secrete, acela de a găsi ameninţarea, nu de a o dovedi şi documenta, pe baza unor informaţii preexistente, cum este cazul poliţiei.
Este interesant faptul că toate lucrările semnate de George Maior în ultimii doi ani poartă în titlu şi implicit în conţinut, sintagma „Secolul XXI”. Aceasta este privită ca o perioadă cu totul aparte de tot ce s-a petrecut anterior. Autorul consideră că în acest secol (mai mult ca oricând), cooperarea şi practica interacţiunii, dialogul cu societatea, generează legitimitate, ca sursă majoră de putere.
Pentru a ne ajuta să înţelegem mai uşor ce structură funcţională se găseşte în termenul intelligence, George Maior invocă studiile de specialitate care sugerează o abordare pe trei dimensiuni: strategic, tactic şi operaţional. Autorul ne spune că strategiile aparţin liderilor, tactica este a comandantului, iar operaţiunile sunt la nivelul ofiţerilor de intelligence. Ulterior, Maior atrage atenţia, că oricât de atractivă ar fi opţiunea „deschiderii cutiei Pandorei”, intelligence-ul nu trebuie să fie folosit ca argument în jocurile politice interne, nici ca justificare, greşită sau corectă, pentru o decizie care presupune asumarea responsabilităţii unui lider. Informaţia care nu mai este secretă, spune autorul, este automat aruncată în jocul politic şi riscă să devină „politizată”. Pericolul care se găseşte în cutia Pandorei este ca efectul deschiderii ei să fie unul pervers, deschiderea ei, amplificată de concurenţa nocivă a mass-media, riscând să transforme părţi ale informaţiei, transmise în mod profesionist de servicii, în „monedă” politică, în sprijinul unuia sau altuia dintre actorii implicaţi într-o dezbatere publică (denaturându-le de fapt scopul şi esenţa lor de cunoaştere).
În finalul expunerii, ambasadorul Maior caracterizează cunoaşterea strategică prin contrastul evolutiv/static, spunându-ne că indicatorii care erau necesari pentru a defini un inamic în secolul XX, nu mai sunt suficienţi în secolul XXI. Cunoaşterea strategică lipsită de relevanţă directă pentru decizie şi planificare nu este cunoaştere. Concluzia autorului este că naţiunile care nu investesc în această cunoaştere sunt naţiuni care vor pierde războaiele secolului în care trăim, iar când pierzi un război (care este în primul rând al minţii) devii un suspus al vremurilor, slab, incapabil să le determini în lumina intereselor tale.
O apariţie inedită în volumul coordonat de George Maior se găseşte în cel de-al doilea capitol al lucrării, este vorba despre articolul „Contraspionajul secolului XXI. Perspective şi transformări” semnat de prim-adjunctul directorului SRI, Florian Coldea. În expunerea sa, Coldea ne vorbeşte despre provocările pe care la aduce cu sine secolul XXI, în materie de contraspionaj. De asemenea ne supune atenţiei câteva fenomene actuale cu care se confruntă statul în această privinţă şi cum va trebui să răspundă noilor provocări. Generalul ne oferă exemplul globalizării riscurilor, care a însoţit în mod natural globalizarea oportunităţilor care au dus la dispariţia riscurilor locale, şi apariţia unor manifestări personalizate ale unor fenomene care afectează spaţii şi comunităţi diverse.
Vasile Dâncu este alături de Maior, Coldea şi Ioan Mircea Paşcu, un alt nume de referinţă pe care „Un război al minţii” îl cuprinde în paginile sale. Dâncu vorbeşte în spaţiul care i-a fost consacrat, despre „Războiul cognitiv, cultura de securitate şi percepţia riscurilor”. În articol aflăm de la faţetele pe care le are conceptul de influenţă până la războaiele de sens şi imagine. Sociologul ne spune că „după terminarea Războiului Rece au dispărut certitudinile strategice, iar intervenţiile militare intră tot mai mult într-un proces de justificare publică”.
Cartea se bucură şi de alte nume importante precum Stejărel Olaru (istoric şi politolog), Sergiu Medar (fost consilier prezidenţial pentru apărare şi securitate naţională), Mihaela Matei, Niculae Iancu şi Ionel Niţu (specialişti în securitate naţională şi intelligence), Valentin Filip (lector universitar la Academia Naţională de Informaţii), Florina Cristina Matei (Lector la Centrul pentru Relaţii Civili – Militari al Şcolii Navale Postuniversitare de la Monterey, California), Remus Ştefureac (analist politic) sau Gabriel Sebe (lector al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bucureşti).
Prin această carte publicul larg are şansa de a înţelege mai bine „fabrica” internă a informaţiilor secrete şi rolul ofiţerilor de intelligence (…) este de părere coordonatorul, care în ultimi ani a dus la îndeplinire, indiferent în ce postură s-a aflat – diplomat, negociator pentru aderarea României la NATO, senator şi director al SRI, obiectivele pe care statul a trebuit să le atingă.
Flaviu PREDESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI