Povestea unui „tezaur al umanităţii UNESCO”. Olivia Tima din Sălciua toarce şi ţese de peste 60 de ani şi face parte din ”Academia Artelor Tradiţionale din România”

Povestea unui „tezaur al umanităţii UNESCO”. Olivia Tima din Sălciua toarce şi ţese de peste 60 de ani şi face parte din ”Academia Artelor Tradiţionale din România”.

Olivia Tima are 82 de ani, a fost învăţătoare în Sălciua şi toată viaţa ei a ţesut, tors şi cusut. Femeia din Apuseni foloseşte şi acum un război vechi de peste 120 de ani şi o furcă de tors care are aproape 70 de ani. După anul 1990, Olivia Tima a participat la multe expoziţii din ţară, la muzee, la Bucureşti, Sibiu, Cluj, Râmnicu Vâlcea, unde a prezentat tradiţia sălciuană, ţesături, cusături şi portul popular. În urmă cu zece ani a fost primită în „Academia Artelor Tradiţionale din România”, iar în 2012 a primit titlul de ”tezaur al umanităţii UNESCO”.

”Tot ce am făcut, am făcut din plăcere. Nu m-o obligat nimeni, n-am făcut să-mi dea cineva ceva, nici bani, nici diplome. Eu ţes şi cos orice din casa ţăranului din Sălciua. Lucrez de când mă ştiu. Am învăţat de la mama mea arta ţesutului şi a cusutului. Aceea o fac: ţes, cos, fac costume populare, măsăriţe (feţe de masă), tindee (ştergare de perete) şi lepedee (pături), cum le numesc moţii. Eu aş putea zice că la mine munca îi mai mare decât pasiunea, e o patimă”, spune femeia din Apuseni.

Ţesutul era nu cu mult timp în urmă o îndemânare obligatorie în fiecare gospodărie. În casa Oliviei Tima tot ce se vede este ţesut de mâinile ei. Tors, vopsit, ţesut, cusut, pe toate le face şi le stăpâneşte. ”Ţesem trei generaţii în acelaşi război făcut în 1890 de un meşter din sat. Este singurul război cu rozetă pe bride. Funcţionează şi acum şi rămâne şi de mine, doar că nu ştiu dacă va mai fi cineva să lucreze cu el. Am o nepoată din partea unei surori şi fiica mea care ştiu să ţeasă şi să toarcă. Am avut la şcoală opt fete care au venit să le învăţ să toarcă şi să ţeasă. Le place, dar au timp puţin. E vorba şi de dragoste faţă de ceva”, afirmă Olivia Tima.

”Furca de tors o primea fata când avea un drăguţ (iubit – n.r). Dacă îi plăcea tare de fată îi făcea cadou o furcă de tors, pe care o sculpta cât mai frumos, ca să vadă fata că este harnic şi îndemânatic. Furca pe care o am acum o făcut-o primul meu drăguţ. Ne întâlneam la târgul de animale de la Sălciua. A venit o dată la târg în 1953, aveam 16 ani, şi mi-a dat furca. Pe vremurile acelea nu era dragoste ca acum.

Rar dacă te prindea drăguţul de mână. Şi să nu te vadă nimeni că râdea lumea. Nu avea cum să te sărute. Şi nu era obligatoriu să te căsătoreşti cu cel care îţi făcea furca. O făcea din plăcere”, povesteşte femeia.  În 2003, Olivia Tima a fost primită în „Academia Artelor Tradiţionale din România”, forul naţional al celor mai valoroşi şi reputaţi meşteri populari din România, adevărate tezaure umane vii.

Olivia Tima îşi aminteşte şi de o întâlnire cu un fost ambasador american, Michael Guest, în Bucureşti. ”Eram la o expoziţie când a venit ambasadorul şi eu eram prima în drumul lui. S-a uitat şi i-au plăcut foarte mult ştergarele. Şi a cumpărat unul şi l-a dus în America”, spune ţesătoarea. Învăţatul ţesutului şi torsului era obligatoriu pentru fete, pe vremuri. ”Când eram mici ne dădea mama cânepă de mai slabă calitate pentru tors.

Când învăţam să toarcem mai bine, ne dădea cânepă mai bună şi la final învăţam torsul pe lână. Ca să poţi ţese trebuie să ai aţă, iar ca să ai aţă trebuie să torci. Astfel era obligatoriu prelucrarea lânii, a cânepii, torsul şi apoi ţesutul în război”, mai afirmă Olivia Tima.

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News