Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile)

Le este foarte greu, celor ce slujesc Cuvântul Adevărului să întocmească o ierarhie sau un clasament obiectiv şi coerent al celor mai importante praznice creştine (îndeosebi împărăteşti). Particularităţile specifice unuia sau altuia nu urmăresc scopul de a le urca sau coborî într-un clasament valoric, ci doar de a le pune în lumină trăsăturile şi atribuţiile caracteristice fiecăreia dintre ele. Nu puţini s-au încumetat să afirme că cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin ar fi „Naşterea Domnului”, fiindcă fără ea n-ar fi fost posibile nici celelalte, după cum, unii acordă întâietate „Învierii Domnului”, afirmând că ea reprezintă şi garanţia învierii noastre. Alţii acordă cel mai mare credit „Pogorârii Duhului Sfânt”, Cel ce sfinţeşte, întăreşte şi dă viaţă întregii existenţe, vegetale şi animale, fiindcă de când a făcut Dumnezeu cerul şi pământul „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”(Facere I, 2).
Astfel de ierarhii bazate pe speculaţii omeneşti s-au mai întreprins şi pe seama persoanelor Treimice, degenerând în numeroase erezii, care au necesitat convocarea mai multor sinoade ecumenice pentru ca lucrurile să reintre pe făgaşul lor normal. Se ştie că şi Sfinţii Trei Ierarhi, Grigore, Vasile şi Ioan (sec.IV), au stârnit pricină şi dezbinare între credincioşi, fiecare grup de adepţi socotindu-şi favoritul ca fiind întâiul în Troiţa de arhierei.
Este evident că mintea omenească forează şi scormoneşte prin cele mai nepătrunse şi inaccesibile taine ale absolutului, dar nu odată, chiar şi celor ce aruncă mrejele căutării foarte adânc, li se întâmplă ca rezultatul strădaniilor să nu fie cel scontat, ci unul minor, lipsit de interes Aşa stând lucrurile vom lăsa de-o parte câmpul steril al speculaţiilor şi dând Cezarului ce-i al Cezarului, adică, dând fiecărei sărbători importanţa şi cinstea cuvenite ne vom întoarce la Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, rânduit a se ţine la cincizeci de zile după Înviere, moment în care-şi intră deplin în atribuţii a treia persoană a Sfintei Treimi. Să nu se înţeleagă că momentul Pogorârii Duhului Sfânt în ziua de Rusalii ar fi o premieră absolută. După cum deja am arătat, chiar de la facerea lumii, Duhul „se purta pe deasupra apelor”, iar marii bărbaţi ai Legii Vechi (Noe, Avraam, Isac, Iacov, Moise etc.), lucrau sub inspiraţia Duhului Sfânt, la fel ca şi proorocii, care îşi transmiteau mesajele către lume sub călăuza Duhului Sfânt.
Un alt moment memorabil, cu participarea Duhului Sfânt, care a precedat Cincizecimea, s-a petrecut la Botezul Domnului, după cum relatează Evanghelia a treia: „Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-se şi Iisus şi rugându-se, s-a deschis cerul şi s-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Lc..III, 22-23).
Prevestind cele ce aveau să se întâmple, cu puţin timp înainte de Înălţarea la cer, Mântuitorul le pune în vedere Sf. Apostoli „să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine: că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile”.(F. Ap. I, 4-5). Ascultători ai acestui Cuvânt pus de Iisus în inima lor, ziua Cincizecimii, i-a găsit pe toţi Sf. Apostoli adunaţi într-o încăpere, iar „din cer, fără de veste s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde erau ei. Şi li s-au arătat, împărţite limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei” (F.Ap.II, 2-3). În urma acestui fapt, toate însuşirile sufleteşti ale acestora au suferit modificări fundamentale, fiindcă puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat peste ei i-a întărit într-o măsură atât de mare încât, din slabi şi fricoşi au devenit puternici şi îndrăzneţi, din neştiutori au devenit înţelepţi, iar din nişte oameni simpli au devenit luminători şi îndrumători ai neamurilor pe care le întorceau de pe calea rătăcirii pe calea mântuirii şi a credinţei în Unicul Dumnezeu. Însă, cele mai incontestabile semne ale revărsării Duhului Sfânt peste Apostoli s-au arătat în momentul când toţi „au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (F.Ap.II, 4). Acest lucru i-a uimit pe cei mai mulţi pelerini prezenţi la praznic, în schimb alţii, mai răutăcioşi îi batjocoreau făcând pe seama lor aluzii ironice şi insinuând că „sunt plini de must”. Acesta a fost ceasul când Sf. Ap. Petru, a ridicat glas înaintea tuturor şi limpezind starea de confuzie ce bântuia printre pelerinii veniţi „din toate neamurile care sunt sub cer”, îi convinge că nu sunt beţi şi minunile la care privesc cu uimire nu sunt evenimente de moment, întâmplate spontan, ci sunt împlinirea unui vechi plan ceresc, prezis de Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, (sec. VIII, î. H., numit „profetul Cincizecimii” după Biblia diortosită de Mitropolitul Bartolomeu) care scrie : „În zilele din urmă, Eu voi turna din Duhul Meu peste tot trupul; şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri vise vor visa şi tinerii voştri vedenii vor vedea. Şi în zilele acelea. Eu peste robi şi peste roabe voi vărsa din Duhul Meu şi minuni voi face sus în cer şi semne jos pe pământ: sânge şi foc şi fumegare de fum; soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi năpraznică; şi fi-va că oricine va chema numele Domnului, se va mântui”(Ioil III, 1-5).
Pătrunşi de predica lui Petru, în ziua Cincizecimii s-au botezat „cam la trei mii de suflete” şi mulţi dintre cei convertiţi îşi vindeau averile pe care le puneau la picioarele Apostolilor, care, la rândul lor „împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare”.
După ce Sf. Petru, vindecă pe ologul de la „Poarta Frumoasă”, oamenii din Ierusalim şi din împrejurimi scoteau cu targa în uliţe pe cei bolnavi şi pe cei bântuiţi de duhuri necurate, pentru ca măcar umbra lui Petru trecând peste ei să se vindece.
Ca şi celelalte persoane ale Sfintei Treimi, a căror prezenţă rămâne permanent în lume, tot astfel şi persoana Duhului Sfânt trebuie percepută nu ca o prezenţă meteorică sau sincopatică, ci ca o prezenţă permanentă şi veşnică, după cum ne asigură Mântuitorul când, înainte de patimi şi de moarte le spune apostolilor: „Ruga-voi pe Tatăl Meu şi El vă va da alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac” (Ioan XIV, 16).
Preot dr. Petru PINCA, Blaj

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI