Oliviu Iacob, Constandinul Turcului (II). Moştenirea

    Cea de a doua carte a lui Oliviu Iacob, izvorâtă şi ea din universul atât de vast şi de copleşitor al copilăriei, al satului şi mai ales al familiei lor de odinioară, se constituie, ca şi cea dintâi construită pe aceeaşi temă, potrivit afirmaţiei istoricului literar Ion Todor, într-un veritabil roman al unei comunităţi săteşti. Şi asta, cu atât mai mult, dacă avem în vedere faptul că nu o acţiune închegată, logică, alcătuieşte firul cărţii, ci gânduri disparate, idei ce-l frământă neîncetat în căutarea adevărului, a soluţiilor salvatoare pentru satul contemporan, reflecţii de ordin existenţial care nu de puţine ori îi macină alcătuirea. Aşadar, liantul cărţii îl realizează tocmai revenirea până aproape de obsesie la cele de demult, frumos şi aşezat rânduite, un adevărat laitmotiv – al lumii tot mai urbanizate, cu zi ce trece, în toate – străbătându-i paginile de la un capăt la celălalt. Fie că ele curg de la sine, prin pana autorului, fie că sunt puse în gura alor săi, din familie sau dinafara ei, toate ţintesc spre acelaşi lucru: spre cei şi cele de odinioară, cu Măriuca şi Constandin, mama şi tata, în frunte, şi alături lor, fraţii cei mulţi pentru care au trudit fără încetare ai lor, casa şi curtea, via din deal, de la Ţâclu, o plantaţie pentru care s-au vândut patru boi, două perechi de juncani, s-a tăiat un colţ de pădure, s-a întors pământul la două rânduri de harşău, cânepiştea din luncă, devenită, după smulsul cânepii cea mai bună grădină de legume, pădurea trecută şi ea prin atâtea suferinţi, seceratul cu cotele ridicate până la absurd, nelăsându-le grâu nici de leac: Bată-i Dumnezo, să-i bată, ne fură munca, nu putem lua nici măcar sacii de clasa întâi, ne trebuie de sămânţă, de făină nula, albă, de prescuri, de colaci de Crăciun şi de Sfintele Paşti, noi trăim cu tărâţe, unde se duce Dumnezeule Mare, truda noastră, până când, Doamne?! Ca acum Măriuca şi Constandin să privească din Deal, din ţintirim, cum rămân pământurile necultivate, pline de scaieţi, copii şi nepoţi plecaţi în ţară şi în lume, cuptorul de chită rămas doar în visele lui Iuluţ. Cum şi toată acea horă a satului de duminica de după liturghie s-a dus în visele copiilor de altădată. Alte şi alte aduceri-aminte, care de care mai duioase, mai răscolitoare, apar la tot pasul: cuptorul de pâine ce trebuia muruit la răstimpuri, ploatănul din casă cu lerul în care fierbeau boabele de cucuruz, bostan şi cartofi, cununa grâului atârnată în târnaţ, în forma crucii, la care ne uitam toată iarna cu gândul dacă vom ajunge să alegem din nou cele mai frumoase spice, nunta satului, portul cu costumele populare mutate acum la muzeu, iar partea literară la biblioteci şi atâtea altele după care sufletul autorului plânge neîncetat şi ochii îi lăcrimează dureros. Nostalgii, clipe de viaţă renăscute în mintea sa, transmit cititorului un simţământ de zădărnicie a clipei, după spusa ecleziastului, de deşertăciune ale lumii sunt toate: Toată viaţa am dormit iepureşte, copile, m-am culcat târziu, m-am sculat devreme, am auzit şi prin somn ceea ce era prin curte printre animale, dormim mai mult după ce murim, problema e dacă vine Învierea, dacă ne vom mai trezi, dacă mai merităm după călătoria asta prin lume?!
Viaţa omului, florile câmpului!
Un lirism profund se degajă din paginile cărţii, iar cugetările întâlnite mai la tot pasul atrag, făcând cititorul părtaş la trăirile şi frământările lui, care, mai cu seamă pentru cel născut şi crescut la sat, într-aceleaşi rânduieli, devin şi ale sale.
Ioan POPA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI