Mărturie postumă a unei lumi demult apusă. Ceaiul de la ora cinci în Sebeșul Săsesc, surprins într-o fotografie din 1917

Dacă Mallarmé spunea că totul în lume există pentru a sfârși într-o carte, astăzi cred că putem spune că totul există pentru a sfârși într-o fotografie. Iar fotografia, ca și cartea, există pentru a ajunge la lume. Primele fotografii erau imagini idealizate, de unde subiectele prelucrate și punerea în scenă ușor artificială alese, în încercarea fotografului de a conferi importanță și nemurire unei secunde de viață.

Pentru amintire/Zur Erinnerung stă pe spatele acestei imagini. Fotografia – o felie subțire de spațiu și timp – care va ajunge peste aproape 100 de ani în Germania, purtată în cine știe câte bagaje și în amintirile de familie. În ea, marile teme ale lumii, călătoria, dragostea, frica, dorințele se developează pe rând, dezvălunind în final teama de a muri și dovada trecerii noastre prin lume.

În Sebeșul săsesc/Mühlbach, anul 1917, într-un colț de curte umbroasă, o întâlnire de familie sau Kaffeekränzchen, cum spun sașii. Fotograful echilibrează atent scena, aranjează delicatele domnițe în ordinea vârstei, de la stânga la dreapta, doamna gospodăriei șade în capul mesei, lângă cei doi băieți. Masa simplu împodobită, florile proaspăt culese din grădină, cozonacul, tarta, ceaiul, paharele, mâinile, privirile, hainele. Îmbiată de arome, Muschi toarce pofticioasă sub masă.

La un semn, fiecare servește grațios desertul sau ridică ceașca de ceai, privirea la aparat, un zâmbet discret. Se aude declanșatorul. O clipă opintindu-se în nemurire, ca și cum ar pune bețe-n roate timpului.

În scrisul caligrafic, dar cam șters de pe verso, descifrăm numele: Ida Wegmet, Hans Wegmet, Lotte Wegmet, Hermine u. Mädi Csallner, Hildegard Wirtl, Mitzi (?) Csallner, Pepo Fleps, Hilder Wegmet, Ida Wegmet, Hilder Wagner. Din cât am putut afla, în Sebeș nu mai există nimeni cu aceste nume. În anii 40 exista un învățător cu numele Csallner, cei din fotografie ar putea fi din familia sa.

În timp ce o descriere în proză nu este decât o interpretare restrâns selectivă, fotografia este o transparență restrâns selectivă. Având doar niște indicii, pentru noi imaginea este astăzi o invitație la speculație, pe șinele unei lungi reverii. Chiar dacă fotografii impun adesea standarde subiecților, reflectându-și astfel conștiința și gustul propriu, în fotografie putem citi în același timp și realitatea, și o interpretare a ei.

O fotografie veche ne apropie și ne aproprie un trecut inefabil, însă toate fotografiile sunt un fragil memento mori și toate certifică trecerea continuă a timpului. După ce subiecții au ieșit din cadru, ne rămâne să culegem doar indiciile trecerii lor, ca pe o mărturie postumă, întrebându-ne detașați: care a fost viața dincolo de fotografie?

Save

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News