La Monaco, la pomul lăudat

    Din motive profesionale sau în vacanţă, anul acesta am călătorit mai mult ca oricând, într-o serie de locuri interesante, din varii perspective. Mi-am propus prin urmare câteva texte mai relaxate, un soi de jurnal de drum. Cea mai recentă vizită – Monaco. De fapt, am văzut Monaco de două ori, prima dată în copilărie, într-o excursie şcolară şi apoi săptămâna trecută, într-o călătorie profesională.
Pentru că mă amuză de fiecare dată, rememorez şi prima vizită, ca o pastilă distinctă, fără altă legătură cu cea de acum decât platoul de desfăşurare a acţiunii. Vizita în anii ’90, scurtă şi nocturnă. Primul impact – un Ferrari oprit în mijlocul şoselei pentru o conversaţie fină cu o distinsă domnişoară cu picioare lungi, afişate generos. Al doilea moment memorabil – provocarea toaletei. Într-un zonă publică, probabil un mini-parc, era amplasată o toaletă cilindrică, ce se deschidea prin introducerea unei fise de cinci franci. Fireşte, conducătorul grupului, om resposabil şi econom, atent la bugetul copiilor, a încercat toate combinaţiile posibile de pătrundere în incintă – lei, forinţi, lire italieneşti şi alte metale rotunde pe care le mai avea în posesie pentru caz de nevoie. Drăcia drăciilor, cilindrul se încăpăţâna să rămână închis. Finalmente, s-a adoptat democratic decizia sacrificării unei fise de 5 franci. Doar atât, căci românul e ingenios şi a apărut imediat ideea salvatoare: vom folosi toaleta pe rând, intrând unul după altul, fără a închide uşa la ieşire, evitând astfel abil activarea sistemului de taxare. Zis şi făcut. Intră primul copil, iar la ieşire îi ţine galant uşa conducătorului de grup, care urma pe lista de urgenţe. Acesta intră şi închide la rândul său uşa. Moment în care, ca o cascadă furioasă, toaleta începe să se reverse din toate unghiurile, cu detergenţi şi dezinfectanţi monegaşti. Cilindrul buclucaş avea un sistem rapid de igienizare activat după fiecare folosire, odată cu închiderea uşii. Tehnica avansată în coliziune cu originalul fel românesc de a fi.
Revenind în zilele noastre – călătorie de business la Monaco, toate cheltuielile plătite. Sosirea-aeroportul din Nisa. Taxiuri elegante, majoritatea Mercedes, clasa S. La indicaţiile gazdei noastre suntem conduşi la hotelul Metropole din Monaco, unul dintre cele mai reprezentative, după cum aveam să aflăm. Ca americanul într-o excursie la Paris, ne uitam pe geam, când în stânga, când în dreapta, căutând curioşi strălucirea atât de lăudată a paradisului monegasc. În realitate, am găsit un orăşel aproape industrial, cu blocuri vechi de beton semănând stupefiant cu construcţiile noastre comuniste. Cu apartamente subdimensionate şi preţuri obscen supradimensionate. Câteva clădiri, cu nimic mai spectaculoase decât Continentalul clujean, sufocate de arhitectura hidoasă a celorlalte, formau centrul legendar al Monaco-ului, găzduind branduri celebre. După 10 minute petrecute în holul impozant al hotelului, începeam deja să mă întreb dacă rezervarea şi garanţia cardului de credit vor fi suficiente pentru privilegiul de a ocupa o cameră în legendarul aşezământ. Birkin-bag-ul părea un paşaport indispensabil pentru doamne, iar atitudinea afectat-superioară pentru domni. Veselia noastră era suspectă, râsul cel puţin excentric, sfidam evident eticheta. Şi totuşi, după „doar” 40 de minute de aşteptare, am fost cazaţi. Conduşi în cameră de o recepţioneră, aşteptam cu răsuflarea tăiată momentul de film în care urmau să se deschidă uşile încăperii – neapărat în două canaturi, ne imaginam noi, deschise simultan pentru amplificarea efectului vizual generat de farmecul design-ului franţuzesc luxos. În schimb, am intrat într-o încăpere meschină, cât o cameră de cămin studenţesc, cu miros de mucegai, saltele vechi, purtând la modul cel mai propriu amprenta generaţiilor trecute şi a miilor de persoane găzduite. La scurt timp aveam să aflăm şi că toaleta era înfundată, iar oprirea apei de la duş – o adevărată artă de manipulare, cu mişcări alternative de dus-întors, când apăsate, când uşoare, a robineţilor vintage. Şi toate acestea la un preţ care nu depăşea decât cu puţin 400 de Euro (sic!) pe noapte. Dar cea mai surprinzătoare a fost atitudinea recepţionerei, care, cu nonşalanţă, ne-a spus din prima clipă, anticipând parcă mirarea şi dezamăgirea noastră: „Acestea sunt camerele noastre standard. Dar avem şi camere mai bune, la un alt preţ. Dacă doriţi, pot căuta.” Trebuie să recunosc că am fost tentaţi să cerem o cameră fără mirosuri şi, poate, să ne fie iertate exigenţele burgheze, cu o toaletă funcţională. N-am îndrăznit însă să ne împovărăm şarmanta gazdă cu asemenea pretenţii vădit deplasate, care s-ar fi tradus cel mai probabil în dublarea costului de cazare.
În rest, totul era ridicol de scump. De la micul dejun de 80 de euro, neinclus în preţul camerei, la piesele vestimentare de 50.000 de euro din boutique-uri şi exemplele ar putea continua la infinit. Disproporţia fantastică sau, mai precis, lipsa oricărei legături între preţ şi ceea ce se oferea în schimb ni s-a părut scandaloasă, în acea lume nebună, în care nimeni nu părea să sesizeze că „împăratul e gol!”. O hoţie făţişă, omagiată, râvnită, aplaudată la scenă deschisă. Şi, paradoxal, victimele păreau să se considere privilegiate. Doar o altă manifestare a sindromului Stockholm.

Ioana Romana LAURENŢIU
partener la Casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---