Imposibilitatea concedierii, ca măsură disciplinară, a salariatei în primele şase luni de la reîntoarcerea din concediul de creştere a copilului

Potrivit actelor internaționale în materie, cu referire expresă la prevederile art. 10 alin. 2 din Directiva Consiliului 92/85/CEE din 19.10.1992, statele membre iau măsurile necesare pentru a interzice concedierea lucrătoarelor gravide, care au născut recent şi cele care alăptează, în perioada de la începutul sarcinii şi până la terminarea concediului de maternitate, cu excepţia cazurilor speciale care nu au legătură cu starea lor, admise de legislaţie şi/sau practica naţională şi, dacă este cazul, pentru care autoritatea competentă şi-a dat acordul.

Prin urmare, instanţa de judecată a apreciat că este întemeiată susținerea intimatei potrivit cu care concepţia legiuitorului european prevede admisibilitatea concedierii salariatelor revenite din concediul de maternitate, pentru motive nelegate de starea lor de graviditate, prezentă sau trecută.

Cu toate acestea, instanţa de judecată a reamintit dispozițiile art. 20 din Constituția României, potrivit cu care:

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Prin urmare, în temeiul dispozițiilor constituționale şi ale principiilor de drept comunitar, dispoziția comunitară (în general, o prevedere internațională) este direct aplicabilă unei situații juridice interne în măsura în care este mai favorabilă prin raportate la prevederea legală din dreptul intern. Rațiunea este aceea a stabilirii unui nivel minim de protecție la nivel Internaţional, pe care statele se obligă să îl respecte.

Este evident că în măsura în care în dreptul intern există o prevedere mai favorabilă beneficiarului normei juridice, în raport cu dispoziția internațională, norma internă este cea care se aplică. Un nivel de protecție crescut, stabilit în dreptul intern este, desigur, o prerogativă a statului suveran, care poate dispune în acest sens, norma internațională neinterzicând o asemenea conduită.

De asemenea, instanţa de judecată a constatat faptul că dispozițiile OUG nr. 111/2010, prin art. 25 din acest act normativ, stabilesc un nivel de protecție mult crescut al salariatei, care a beneficiat de concediu de maternitate sau de creștere a copilului in vârstă de până la doi ani, în raport cu dispozițiile internaționale, care permit concedierea acesteia pentru motive care nu au legătura cu starea de graviditate. Rațiunile pentru care legiuitorul român a dispus în acest sens au, desigur, ca scop protecția situației familiale a salariatei, respectiv a copilului minor al acesteia, încercându-se evitarea pierderii locului de muncă al mamei şi lipsirea totală de mijloace financiare de creștere a copilului, în perioada imediat următoare revenirii din concediu de maternitate/creștere a copilului.

Prin urmare, aceste dispoziții legale mai favorabile sunt aplicabile contestatoarei, instanţa de judecată reținând că în temeiul legislației interne în prezent în vigoare NU se poate dispune ca măsură de sancțiune disciplinară concedierea unei salariate în termen  de şase luni de la data revenirii din concediul de creștere a copilului.

Instanţa de judecată a apreciat că interdicţia de concediere nu are drept efect crearea unei imunităţi de răspundere disciplinară, respectiv a unei cauze de impunitate/nepedepsire pentru săvârşirea unor abateri disciplinare, astfel cum susține intimata SC M.R. SRL. În realitate, dacă angajatorul constată că salariata a săvârşit o abatere disciplinară gravă, i se poate aplica acesteia o altă sancțiune disciplinară dintre cele prevăzute de Codul muncii (retrogradare din funcția de conducere, reducerea salariului de bază).

Practic, norma de protecție nu exonerează salariata de răspundere disciplinară, ci limitează posibilitatea angajatorului de a aprecia în sensul că abaterile săvârșite sunt atât de grave încât justifică măsura concedierii, individualizarea concretă a sancțiunii disciplinare aplicată urmând să se facă doar prin raportare la celelalte sancțiuni disciplinare prevăzute de lege.

Întrucât măsura concedierii disciplinare a fost dispusă de intimata SC M.R. SRL cu încălcarea dispozițiilor OUG nr. 111/2010, intervenind sancțiunea nulității absolute a deciziei de concediere, instanța de judecată a considerat că nu se mai impune analizarea argumentelor intimatei cu privire la temeinicia deciziei de concediere contestată. Indiferent dacă contestatoarea ar fi săvârșit cu vinovăție abaterile disciplinare care i-au fost imputate, sancțiunea concedierii disciplinare nu îi putea fi aplicată.

av. COLTUC MARIUS
Cabinet de avocat Coltuc, www.coltuc.ro

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI