Furia – pâinea cea de toate zilele

    Mult timp m-am crezut un optimist. Am aşteptat şi mai aştept încă, adică mai sper ca în faţa suferinţelor, a necazurilor şi a greutăţilor de tot felul să mi se răspundă cu un zâmbet, cu un semn încurajator. Aşteptările mele neîmplinite mă fac trist, îmi diminuează atât forţa fizică, cât şi forţa psihică, se transformă în durere, mă deprimă, iar uneori mai grav, îmi produc o stare de furie. Dar nu sunt un „viteaz prin exces de frică” (Shakespeare), ci mai degrabă un lucid copleşit de exasperare, revoltă şi furie, un om care parcă şi-a pierdut răbdarea şi îngăduinţa în faţa atâtor anomalii şi nedreptăţi.
În prezent tot mai mulţi analişti apreciază că România aduce a ţară ocupată, o ţară locuită de oameni care se împart în două tabere: hoţii şi proştii, în timp ce în Israel, după cele spuse de scriitorul Amos Oz, locuitorii se împart în şoimi şi porumbei. Două perspective foarte diferite. La noi nu se poate să nu te înfurie matrapazlâcurile liderilor revoluţionarilor produse la nivel înalt: după ce, de pildă, deputatul PSD Emil Cutean a devenit puşcăriaş pentru delapidarea fondurilor destinate revoluţionarilor, în prezent, cel mai mare lider al acestora, George Costin, secretar de stat al revoluţionarilor, membru PDL, este anchetat în stare de arest pentru organizarea în stil mafiot, banditesc, a activităţii de înfruptare nesătulă din bugetul ţării. De astfel de abuzuri, şmecherii şi escrocherii nu este străin nici Dorin Lazăr Maior, deputat PSD, care şi-a făcut secretara revoluţionară, deşi aceasta avea doar 10 ani în decembrie 1989.
Vis ŕ vis de această situaţie, absolut anormală, întrebarea firească apărută este: De ce a fost tolerat atât de mult timp revoluţionarul mafiot George Costin într-un post atât de înalt în Guvern de către blajinul şi binecrescutul Emil Boc? Ar fi continuat să fie şi azi secretar de stat, dacă nu ar fi devenit premier domnul Mihai Răzvan Ungureanu?
O stare de iritare şi nemulţumire îmi produc şi diverse aspecte negative ale vieţii cotidiene, atitudinile agresive şi violente de pe stradă, din localuri, precum şi de pe stadioane. Un aspect absolut negativ şi îngrijorător îl reprezintă incidentul de la meciul Petrolul – Steaua. Cazul este arhicunoscut: un individ drogat a pătruns pe stadion şi a agresat un jucător stelist. Fapt absolut reprobabil, individul fiind ulterior judecat şi condamnat. Reacţia jucătorilor stelişti a fost pe măsură, adică tot una violentă. Mai precis, una extrem de violentă, individul fiind masacrat cu pumnii şi cu picioarele, nelipsind mult pentru a fi linşat; noroc cu intervenţia arbitrului. Aproape toţi comentatorii de la posturile de televiziune, în pupincurismul lor faţă de patronul Stelei, au elogiat agresiunea barbară a steliştilor. Mai mult decât atât, corului lăudacilor şi aplaudacilor li s-au alăturat foşti fotbalişti stelişti: Dorin Goian, Marius Lăcătuş, Gheorghe Hagi etc. Pentru mine este incredibil cum „regele fotbalului românesc” a putut să aprobe o astfel de atitudine. M-am întristat şi m-a durut şi, fără să vreau, mi-am adus aminte că finul lui, cu impertinenţa ce-l caracterizează, l-a făcut retardat!
Gândurile mele, însoţite de iritare şi revoltă, se îndreaptă şi spre clasa întâi, clasa zero, cum o persiflează unii pe nedrept. Sunt şi eu adeptul educaţiei timpurii şi, mult timp, cu convingere şi consecvenţă, am pledat în anii 70, pentru generalizarea şcolarizării începând cu vârsta de şase ani. Argumentam, între altele, şi cu ideea că în unele ţări (Marea Britanie şi Grecia), experimental, şcoala începea chiar la cinci ani. Mă străduiam însă să induc în conştiinţa părinţilor, a educatoarelor şi a învăţătoarelor ideea învăţării prin joc ca activitate de bază. Am văzut curriculum-ul clasei respective lansat spre dezbatere. Nu-mi propun şi nici nu cred că este cazul să-l analizez aici. Aş prefera să o fac în altă parte, fie şi într-un cadru instituţional organizat. Doresc însă să atrag atenţia asupra diferenţei enorme, pe care mulţi nici nu o bănuiesc, care există între un copil preşcolar care merge la grădiniţă-cămin să înveţe jucându-se, să mănânce, să doarmă şi din nou să se joace, pe de-o parte, şi un copil şcolar, pe de altă parte, cu un ghiozdan plin de cărţi, de caiete şi auxiliare, gustare, sticlă cu apă, echipament de sport ş.a….un ghiozdan în greutate de 4-5 kg, „menit” să-i deformeze coloana vertebrală! Nu vreau să dramatizez, dar este ceva îngrozitor! Fie-vă milă domnilor guvernanţi!
Prof. Nicolae OTA
membru al comitetului municipal P.N.Ţ.C.D. Alba Iulia
P.S. Aştept şi reacţia, respectiv opinia, medicilor şcolari. De ce se acceptă ca un copilaş în greutate de 20-25 kg să ducă în spate zilnic 4-5 kg, adică a cincea parte a corpului său? Oare de ce această pedeapsă?

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI