FOTO / VIDEO: Drama satelor izolate din Munții Apuseni. Viața oamenilor dintr-o lume diferită de a noastră

Cătunele izolate, unele fără curent electric şi fără căi de acces pentru maşini, se întind răsfirate în Munții Apuseni. Nu mai sunt ce erau odată. Sunt doar o amintire.

Comuna Râmeț. Este situată în nord-estul Munţilor Trascău, pe cursul mijlociu al râului Stremţ sau Geoagiu. Aici s-a desfăşurat la 29 noiembrie 1784 lupta de la Râmeţ dintre ţăranii răsculaţi conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan şi armata imperială austriacă.

Satele  din care este formată sunt Boțani, Brădești, Cheia, Cotorăști, Florești, Olteni, Râmeț (reședința), Valea Făgetului, Valea Inzelului, Valea Mănăstirii, Valea Poienii, Valea Uzei și Vlădești.

Iubitorii de Munte Mühlbach, sunt un grup de tineri din Sebeș, care și-au făcut un obicei din a colinda potecile satelor din munți și a face câte o scurtă vizită oamenilor din zonă. Nu merg cu mâna goală niciodată, pentru că așa obișnuim noi, românii. Când mergem în vizită, musai să ducem ceva gazdei. Merg încărcați cu ce e de trebuință prin  gospodărie. Îi mai întreabă de sănătate, le mai crapă niste lemne pentru foc și chiar mai bat mingea pe deal, cu copiii.

Mai mult decât orice, oamenii din această zonă sunt apasati de singurătate și singurul lucru pe care și-l doresc este compania cuiva. Să mai depene amintiri. Le vezi ochii lucind de bucurie și pe fața o urmă de zâmbet.

Așa am ajuns, împreună cu ei, într-o duminică, la Râmeț. Era început de martie. Destul de rece dimineața, cu aer de zăpadă.

Primul cătun în care ne-am oprit, Valea Uzei. La tanti Lucretia. Tanti are 76 de ani și stă singură de ani de zile. Căsuța ei parcă e desprinsă din povești. Acoperiș din paie, pereți din pământ, fără curent electric. Lemnele tăiate frumos și așezate în magazie. Are o fată, la Aiud. Dar, aici e casa ei. Stă de vorbă cu noi, râde, se bucură…..

Puțin mai sus, pe o coastă de deal, o familie a cărui casă a pierit în incendiu, în preajma sărbătorilor de iarnă. Doi oameni bătrâni,  de 82 și 92 de ani. De la un scurtcircuit, o scânteie… În câteva secunde a dispărut totul. Intervenţia pompierilor a fost dificilă din cauza distanţei mari de la casa incendiată şi până la drumul unde au putut fi amplasate autospecialele de intervenție. A rămas în picioare doar hornul… Și a scăpat o anexă pe care au izolat-o, au podit-o și în care așteaptă să vină vremea bună ca să se apuce de casă. Tot acolo. Acolo e acasă.

Am pornit la deal, mai departe. Luăm la pas dealuri și văi. Pustiu peste tot. Întâlnim în drumul nostru case părăsite, gospodării din care oamenii au plecat, lăsând totul neatins. Am trecut pe lângă case dărâmate, șuri părăsite și abandonate complet. Cu toate astea, mai vedem căpițe de fân întinzându-și gâtul spre cer. Peisajul este superb, te afli într-o altă lume, departe de lumea noastră. Dar, imaginea este total opusă. Puținilor oameni care au rămas prin zonă sunt liniștiți, împăcați.

Ei au supravieţuit, au ştiut cum să trăiască aici. Fără drum, fără magazin aproape sau biserică. Sunt oameni care au acum 80-90 de ani, mulţi dintre ei singuri, fără teamă de nimic și care reuşesc să se gospodărească în casele izolate. Dar mai sunt sunt şi câteva familii, cu copii care merg kilometri întregi până la şcoală. Sau locuiesc la rude în satele în merg la scoală.

Ajungem așa, mai sus, între dealuri, la o casă ferită cumva sub coastă. Tineri amândoi, au doi copii. Unul de 10 și unul de 3 ani. Au nevoie de patru ore să meagă după pâine, ulei și de-ale gurii la magazin, în vale. Cel mare, de 10 ani, stă la rude ca să poată face școală. Cel mic, pe lângă casă, învață să deprindă tainele locului.

Ne povestește cum ”mistreții ajung până aproape de casă, iar ursul își are vizuina puțin mai sus de locul lor”. Pe lângă ogradă, câteva puicuțe și cocoșei americani. După ce aude găina cotcodăcind, cel mic fuge repede să ia oul, ca nu cumva cațelul să i-o ia înainte.

Locuri frumoase, dar aspre. Dar, oamenii sunt împăcați. Cu frigul, cu lipsurile, cu mistrețul, chiar și cu ursul.

Mă gândesc mult la oamenii de acolo, oamenii din munți. Trăiesc așa cum au trăit toată viața, în comuniune și cu respect pentru natură. Ei nu vor să plece de acasă, chiar dacă sunt vizitați tot mai rar, chiar dacă sunt apăsați de singurătate, chiar dacă au necazuri, chiar dacă… Oameni cu povești de viață, bătrani înțelepți pe care doar credința în Dumnezeu și într-o biserică aflată undeva, pe un deal, mai departe, îi mai tine în viață. Am străbătut cărările, văile și am reușit, într-o zi întreagă, să vizităm 6 familii. Șase familii, șase case, pe șase dealuri.

Tinerii aceștia din Sebeș, Iubitorii de Munte Mühlbach, au planuri mari. Au creat o poveste și cu fiecare vizită făcută într-un cătun izolat din munți, mai adaugă o filă. Povestea continuă cu Sohodol, Arieșeni, și tot mai sus, până dincolo de nori, oriunde este nevoie de o vorbă bună, o mângâiere, un dar din suflet, pentru suflet.

În duminica aceea de martie, am împărțit surprize și bucurii.  Am dat puțin din timpul nostru și, măcar pentru câteva ore, oamenii au simțit că nu sunt singuri. Măcar, pentru câteva ore, am simțit că aparținem, deopotrivă aceleeași lumi. Și am fost recunoscători pentru tot!

[nggallery id=6825]

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI