FOTO. Ultimii văsari de pe Valea Arieșului, meșteșugul de prelucrare a lemnului aflat pe cale de dispariție

„Au plecat moţii prin ţară, cu doniţi şi cu ciubare“, aceasta era definiţia cea mai autentică a locuitorilor din Apuseni. Astăzi se mai păstrează, încă, mărturiile unei civilizaţii a lemnului care pare a fi în pericol de dispariţie.

În inima satelor îndepărtate, din munţii Apuseni, pierduţi de tumultul lumii contemporane, meşterii dogari sau văsari încă îşi lucrează ciuberele, doniţele şi putinile, pentru a le vinde apoi la târgurile din zonă. Apariţia acestei îndeletniciri nu poate fi datată în timp.

Meşterii realizau din doage butoaie, ciubere, doniţe şi alte vase mai mici, numite „zdroabe“. Ei îşi procurau lemnul pentru văsărit direct din păduri, iar plata o făceau „la butuc“ pădurarului sau brigadierului silvic. Doagele le făceau tot în pădure şi, dacă era vară, le uscau tot acolo, clădite în „căsulii“. Iarna, doagele erau uscate în casă, în jurul hornului de la sobă şi în podul casei.

Ţara Moţilor era cea mai renumită zonă în ceea ce priveşte prelucrarea lemnului sau confecţionarea de vase din lemn de conifere. Unii s-au specializat în dulgherit şi în cioplirea lemnelor pentru construcţii, îndeosebi a şindrilelor, alţii se porneau prin zonele de la periferia munţilor cu cercuri ori numai cu uneltele în spate, ca dogari ambulanţi, care confecţionau vase din materialul clienţilor.

Iniţial, ciuberele şi doniţele au fost confecţionate de meşterii locali în cadrul şi în folosul gospodăriei proprii, precum şi pentru aprovizionarea altor gospodării din sat. În timp, numeroase sate din zonele deluroase şi muntoase s-au specializat în prelucrarea lemnului. Uneori specializarea a fost impusă de stăpânii domeniilor, alteori de insuficienţa bucatelor obţinute de pe ogoarele sărace.

Troc cu ciubere pentru cereale

Dintre toate meşteşugurile care presupun prelucrarea lemnului, văsăritul sau dogăritul a cerut cea mai mare specializare, care poate fi deprinsă într-o perioadă mai îndelungată, din tată în fiu. Ciuberele erau transportate apoi la târgurile de ţară cu ajutorul căruţelor. În căruţă încărcau şi doniţe şi cofiţe pe care le dădeau pentru fân la cai ori pentru mâncarea necesară pe drum. De cele mai multe ori, târguiala se transforma în troc, căci în schimbul ciuberelor şi doniţelor, meşterii primeau bucate: porumb, grâu şi secară. Nu de puţine ori, aceste deplasări pentru negoţ durau luni întregi.

Dogari mai există în Apuseni, în special în satele de pe cursul Arieşului Superior, amonte de oraşul Câmpeni, la Avram Iancu, Vidra, Ponorel, Scărişoara, Gârda de Sus. Nicolae Constantin, văsar din Câmpeni, ajuns la vârsta de peste 70 de ani, s-a născut într-o familie de dogari. În timpul iernii, muncea alături de tatăl său la dogărit, încheind butoaie, doniţe şi ciubere, iar primăvara plecau prin ţară pentru a vinde marfa şi a putea să aducă acasă bucate, ca să aibă ce pune pe masă în iarna următoare.

„Plecam de multe ori să ne vindem marfa până în sudul ţării, iar cursele durau chiar şi câteva luni bune. Împreună cu tatăl meu şi cu calul nostru, Iancu, parcurgeam sute de kilometri. Ajungeam chiar şi până la Dunăre. Era greu, dar era frumos pentru că am avut ocazia să văd aproape toată ţara“, spune dogarul. Nicolae Câra este afectat că meseria pe care o cunoaşte şi o îndrăgeşte nu este dusă mai departe de nimeni. „Tinerii din ziua de azi nu mai sunt interesaţi să lucreze lemnul. Cei mai mulţi au plecat la oraş sau în străinătate. Nu peste mult timp va dispărea şi această meserie“, spune văsarul din Apuseni.

Până în Dobrogea cu ciubere de vânzare

Paşca Ilisie este un alt dogar cunoscut pe Valea Arieşului. „Am scaunul de la văsărit de la moşul meu, de 60-70 de ani. Meseria am învăţat-o de la părinţi. Când m-am născut, asta era meseria oamenilor de aici. Mergeau în pădure, tăiau doage, făceau ciubere, puneau în căruţe şi mergeau în ţară, la Huedin, Cluj, Satu Mare şi le vindeau pe cereale. Din asta trăiam. Am fost şi până în Dobrogea cu ciubere de vânzare“, afirmă văsarul din Gârda de Sus. Confecţionarea unui ciubăr durează cam o oră şi jumătate, dacă are pregătite doagele. Meșterul este la pensie şi lucrează în special ciubere mici, doniţe, tulnice mici şi linguri.

La Scărişoara, Dumitru Paşca este un veteran al cioplitului în lemn. A deprins meşteşugul „cioplind din brişcă un dărab de lemn când vedea de vite“, alături de alţi copii ai satului. Numai că vremea a trecut şi copilul cu brişcă s-a transformat în omul cu jilăul (rindeaua). A lucrat zeci de ani la Cooperativa „Moţul“ din Câmpeni, unde a realizat numeroase obiecte de artizanat din lemn, destinate cu prioritate pieţelor occidentale. Pentru ai casei, pentru vecini şi alţi consăteni, cât şi pentru clienţii din toată ţara, a scos rând pe rând vozuri (căzi de fructe) pentru prune, mere şi struguri, căzi din lemn, ciubere, doniţe pentru apă, butoaie, tulnice şi „zdroabe“.

Facilități chiar și în perioada comunistă

Chiar şi în perioada comunistă, locuitorii din Ţara Moţilor şi-au păstrat dreptul să vândă sau să facă troc cu fructe de pădure şi material lemnos. O hotărâre în acest sens a fost emisă de Consiliul de Miniştri în anul 1965. Una dintre măsurile luate de către stat le oferea dreptul locuitorilor din aşa-numitele localităţi de munte să vândă fructe de pădure, material lemnos şi de construcţie sau să primească la schimb cereale. Facilitatea putea fi pusă în practică de beneficiari în orice regiune din ţară. Documentul era destul de restrictiv: produsele puteau fi vândute „doar pentru nevoile de producţie şi consum propriu“.

Localităţile în care s-a aplicat această măsură nu figurau pe lista celor colectivizate de regimul comunist. În evoluţia procesului de colectivizare din regiunea Cluj, înfiinţată în 1950, un caz aparte l-a reprezentat raionul Câmpeni. Datorită caracteristicilor sale geografice, acesta va fi imposibil de colectivizat pentru autorităţile comuniste.

Deşi în cursul anilor fuseseră inaugurate mai multe „întovărăşiri“, până la încheierea oficială a procesului colectivizării, în această zonă nu s-a organizat nicio gospodărie agricolă colectivă. Sfârnarii (n.r. – negustorii) erau cei care cumpărau de la ciubărari vasele pe care le vindeau apoi la târgurile de ţară sau prin satele de câmpie. Cei mai vestiţi sfârnari erau vidrenii de pe Arieşul Mic. Aveau căruţe mari, „făcute cu măiestrie şi ferecate zdravăn“.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI