Duminica Floriilor

Mersul cadenţat al vremii ce ne poartă viaţa pe aripile ei nevăzute îşi urmează imperturbabil ritmul multimilenar. Ciclul anului bisericesc îşi respectă cu regularitate şi sfinţenie calendarul şi tipicul. De vreo şase săptămâni (40 de zile), creştinul ortodox a intrat ca într-un staul sacru în atmosfera de pioşenie inconfundabilă a ciclului pascal ce premerge treaptă cu treaptă luminatul praznic al Învierii. Din prima zi a postului, creştinul care se respectă şi respectă actul de credinţă, ridică piciorul de pe pedala de acceleraţie a preocupărilor şi zburdălniciilor lumeşti, trage obloanele peste ferestre (ochii), prin mijlocirea cărora savurează ispitele peisajului din strada mare (lumea înconjurătoare) şi pune frâu liber pasiunilor şi poftelor de diferite nuanţe şi culori.
Stările de prosternare şi de adâncă închinăciune, pe care i le oferim de Florii, Marelui Împărat, ce intră trist în Ierusalim, nu sunt decât nişte facturi ieftine cu care încercăm să ne plătim numeroasele datorii restante ce le avem faţă de Cel ce a suferit patimi şi moarte pentru noi şi a noastră mântuire. Populaţia pestriţă din capitala lumii creştine, aşterne haine de lux în calea mânzului de asin ce poartă în spinare spre suferinţă, moarte şi triumf pe Mântuitorul lumii. Varietatea culorilor vestimentare ce împestriţau peisajul sărbătoresc al cetăţii, exprimau diversitatea stărilor şi sentimentelor de care erau animate miile de pelerini ce au luat cu asalt şi au invadat uliţele înguste ale gloriosului Ierusalim. Ramurile de finic pe care le flutură fără răgaz, dau farmec şi culoare entuziasmului zgomotos ce a cuprins în hora sa delirantă strălucita metropolă a lui David. În trei ani şi jumătate de misiune, persoana lui Iisus n-a fost niciodată mai copleşită de atâtea mărturii de iubire ca la Florii, sărbătoarea rozelor, când norodul venit din toate regiunile ţării sfinte „a luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea lui strigând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Ioan XII, 13). Plecat din Betania, unde cu o zi mai devreme îl înviase pe prietenul său Lazăr, cu chipul abătut, îngândurat şi trist, Iisus păşeşte prin mijlocul acelei mulţimi pentru ultima dată spre inima cetăţii eterne în care a cunoscut atâtea bucurii şi supărări, izbânzi şi înfrângeri, osanale şi huiduieli.
În următoarele zile, pe seama lui Iisus se ţes intrigi viclene şi perfide, se trag sfori, se angajează martori mincinoşi, se vând şi se cumpără conştiinţe, va fi trădat de personaje intime, care au stat cu El la aceeaşi masă şi au mâncat aceeaşi pâine, dar nici trădarea, nici vânzarea, nici arestarea, nedreapta judecată, sentinţa ucigătoare, răstignirea şi nici chiar moartea nu i-au clintit răbdarea şi suferinţa îndurate până la capăt.
În săptămâna Patimilor, Mântuitorul spală picioarele ucenicilor, suferă sărutul trădării lui Iuda, se roagă pentru duşmanii care îl răstignesc pe cruce, punând punct final unei misiuni neînţelese de către foarte mulţi şi unei vieţi tumultoase, ilustrată prin fapte nemaifăcute, viaţă ce va triumfa în ziua de Paşti, când „călcând cu moartea pe moarte”, va zdrobi capul şarpelui şi va ieşi biruitor din mormânt.
Pr. dr. Petru PINCA, Blaj

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI