Avram Iancu, eroul mereu pacificator

De circa o săptămână de zile avem dovada clară că nici măcar Europa Unită nu poate ţine în frâu minţile întunecate, revanşarde, pline de ură ale unor extremişti maghiari sau secui. Acest lucru ţine desigur de necunoaşterea istoriei convieţuirii împreună de secole în spaţiul transilvan a românilor cu maghiarii, saşii şi secuii. Oare cum i-a putut făta mintea de bibilică a extremistului Csibi Barna, liderul Plutonului Secuiesc din cadrul Batalionului „Wass Albert” al Gărzii Maghiare, ca în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Maghiarilor de Pretutindeni desfăşurate săptămâna trecută la Miercurea Ciuc să-i facă, cu de la sine putere (autorităţile locale s-au făcut că plouă…) un proces ad-hoc marelui erou al nostru Avram Iancu, să-l judece şi apoi să-l ducă la spânzurătoare, prin spânzurarea simbolică a unei păpuşi îmbrăcate în costum moţesc şi purtând chipul acestuia?! Unde, la ce şcoală a învăţat el că Avram Iancu a fost cel mai mare „tâlhar” şi „ucigaş” de unguri sau secui? Ştie el oare că în aproape toate marile momente revoluţionare de la 1848 – 1849, în afara atacurilor cotropitoare mârşave ale lui Hatvani şi Kemeny Farcaş asupra Abrudului şi ale lui Vaşvari Pall (Paul) asupra Huedinului şi Mărişelului, că marele conducător al revoluţiei române din Transilvania li se adresa mereu maghiarilor cu apelativul „FRAŢI MAGHIARI”, spunând că „în aceste două patrii surori, maghiarul de azi şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar?” Nu, mai mult ca sigur că nu ştie. N-are de unde, pentru că aceste fapte şi lucruri se învaţă aplecându-te, cu mintea limpede, asupra cărţilor de istorie şi nu mărşăluind prin munţii Ciucului şi Harghitei cu „batalioane de luptători hortişti”, în cadrul unor mişcări paramilitare iredentiste maghiare dornice de a reînvia Ţinutul Secuiesc autonom sau chipurile, de a recuceri Ardealul! Probabil el se crede „eroul principal” într-un film, de el închipuit, de acum aproape două secole, făcând parte din armata lui Kossuth… Şi cum minte după cum s-a văzut are cam puţină, s-a dedat la spânzurat de păpuşi cu chipuri de eroi…
Ei bine, l-aş sfătui să abandoneze pentru totdeauna asemenea îndeletnicire reprobabilă, de care s-au ruşinat până şi copiii care întâmplător se aflau prin preajma tristei sale scenete, dar deopotrivă toţi maghiarii de bună credinţă de pe aceste meleaguri, şi să încerce să înveţe, să-şi cunoască mai bine trecutul. În primul rând ar trebui să ştie că Revoluţia de la 1848 – 1849 din Transilvania a creat deopotrivă premisele redobândirii libertăţii şi a drepturilor cetăţeneşti atât de către iobagii români, cât şi de cei maghiari, saşi sau secui, Avram Iancu salutând deopotrivă şi revoluţia română şi cea maghiară. Numai că (şi acest lucru trebuie să-l ştie), în Transilvania acelor vremi, situaţia iobagilor români – faţă de situaţia iobagilor maghiari – a fost mult mai proastă şi disperată. Acest aspect este tratat pe larg într-o carte scrisă chiar de către un autor maghiar, Domokos Haraga Balasz, intitulată „Avram Iancu – roman istoric adaptat pentru film”, apărută în anul 1930, la Tipografia Deutscher Bote, Cluj, str. Baron L. Pop nr.10 şi tradusă în româneşte de Dimitrie Iovănel. Iată ce spune, între altele, Domokos: „În Ardeal, unde populaţia românească formează majoritatea covârşitoare, românii au fost trataţi cu vitregia cea mai neumană de către stăpânirea maghiară. Situaţia lor a fost cu atât mai de plâns, cu cât nemeşii maghiari îi considerau iobagi de altă limbă şi credinţă drept sclavi şi străini şi tocmai din acest motiv îi urau şi mai mult, supunându-i torturilor cele mai grozave: iobagi încătuşaţi ca animalele în jug, cu trupuri zdrobite, cu sufletul torturat şi robit… erau supuşi la grele cazne de boieri maghiari alcoolici, cu sufletul bestial..”
Scriitorul se simte îndreptăţit să pledeze pentru cauza românilor transilvăneni, considerând justă ridicarea lor la luptă, întrucât potrivit datelor statistice oficiale maghiare de dinaintea lui 1848: „Românii sunt în majoritate faţă de toţi ceilalţi locuitori – 1.350.000, faţă de 450.000 maghiari, 350.000 secui şi 200.000 de saşi, dar nu dispun de drepturi egale cu aceştia. Autorul vede în Avram Iancu pe „…eroul munţilor, dar şi pe omul nobil şi cu suflet bun, cu un patrimoniu sufletesc preţios. Este convins că l-au văzut la fel şi acele familii maghiare din anul 1848 a căror viaţă a salvat-o prin periclitarea propriei sale vieţi şi ai căror nepoţi nerecunoscători nu vor să ştie astăzi despre el nici măcar atât, că a vieţuit odinioară pe acest pământ trist, împletind firul unui vis frumos şi plin de speranţe…”
Aşadar, domnule Csibi Barna, şi alţii de teapa dumitale, trebuie să reţineţi spiritul pacifist permanent al lui Avram Iancu faţă de maghiari, secui sau saşi, precum şi faptul că a salvat numeroase familii maghiare (îndeosebi femei şi copii) chiar şi în timpul bătăliilor crâncene duse împotriva lui Hatvani sau Kemeny la Abrud, Cricău, Brad, Buceş, Blăjeni sau aiurea.
Şi pentru că în sceneta ta de tristă şi jalnică amintire pe care ai jucat-o recent într-o piaţă din Miercurea Ciuc ai prezentat şi un fel de „liste cu ungurii ucişi în timpul Revoluţiei de la 1848 – 1849”, aş vrea să-ţi amintesc faptul că aceeaşi revoluţie a însemnat pentru poporul român mii de jertfe pe altarul libertăţii naţionale. Practic, în bătăliile de la Abrud, Mărişel, Cluj, Cricău, Uioara, Sălciua, Huedin Călăţele, Iara, Ponor, Băişoara, Buceş, Blăjeni, precum şi în măcelul făcut de către generalul Bem şi-au pierdut viaţa peste 40.000 de români, iar peste 200 de sate româneşti au fost rase de pe suprafaţa pământului. Totodată, nu uităm atrocităţile inimaginabile săvârşite la Abrud de către Hatvani şi armata sa în primăvara anului 1849, când a tăiat, împuşcat în cap şi spânzurat sute de români (inclusiv femei şi copii), l-a împuşcat pe prefectul Abrudului, Petru Dobra în piaţa publică, iar pe prefectul Zarandului, Ion Buteanu, l-a legat în fiare de ţeava unui tun şi l-a târât aşa până la Brad, iar mai târziu l-a spânzurat. Memoria acestor tragice evenimente este încă vie, iar noi, românii, chiar dacă a venit timpul iertării şi reconcilierii, greu ni le vom putea şterge din memorie. Cu voia lui Dumnezeu, noi am avut şi avem puterea de a ierta, dar nu ne vom uita niciodată eroii.
Şi aş mai vrea să ştii, domnule „păpuşar” Csibi Barna, că astăzi suntem cu toţii, şi românii şi maghiarii împreună în Uniunea Europeană, avem fiecare dreptul de a locui, munci şi circula oriunde poftim, fară niciun fel de oprelişti, şi nu mai suntem unii în armata lui Kossuth şi alţii în armata lui Iancu, în tranşee, gata de înfruntare. Aşadar, trezeşte-te la realitate şi respectă-ţi măcar conaţionalii tăi maghiari ce trăiesc pe aceste meleaguri în mod onest şi demn, în bună pace cu noi, românii, nu-i face de ruşine. Apropiindu-mă de final, aş vrea să-ţi mai aduc în memorie doar un episod din istoria revoluţiei, pe care maghiarii n-ar trebui să-l uite, ci să-l consemneze în paginile manualelor lor de istorie. Astfel, după pătrunderea armatelor imperiului ţarist de la Răsărit pe teritoriul Transilvaniei, însuşi Avram Iancu, mereu pacificator, la îndemnul şi al lui Nicolae Bălcescu, care avusese, pe 26 iulie 1849, o întâlnire cu Kossuth, a semnat, la Câmpeni, CONVENŢIA DE NEUTRALITATE cu guvernul maghiar, exprimându-şi regretul că „în împrejurările actuale nu putem să dezbatem cu FRAŢII MAGHIARI restabilirea păcii… Totuşi, pentru a vă dovedi sentimentele noastre frăţeşti pe care le nutrim faţă de armata maghiară, am hotărât să rămânem neutri în tot timpul acestor lupte, neatacând-o şi apărându-ne numai în cazul că am fi atacaţi”.
Iar la final aş mai spune următoarele: într-un fel poate că ai fi meritat, domnule Csibi Barna, să fii supus pentru o vreme oprobiului public al moţilor din Abrud, prin detaşarea la Administraţia finanţelor publice de aici, conform deciziei ANAF. Aşa ai fi putut afla măcar acum multe dintre atrocităţile săvârşite aici de nemiloşii comandanţi unguri Hatvani şi Kemeny. Numai că prea este acum agitată toată lumea asta ba cu cutremure şi tsunami, ba cu război în Libia, pentru a mai crea încă un focar de conflict etnic româno-maghiar în Munţii Apuseni. Pentru că în niciun caz moţii nu te vor putea ierta curând pentru blasfemia săvârşită la Miercurea Ciuc. Aşa încât salut şi eu hotărârea luată de abrudeni de a nu te primi în oraşul lor. Iar organismele statului n-au decât să ia măsurile ce se impun împotriva ta, potrivit legilor româneşti în vigoare. Sau să te ajute să pleci cât mai repede către… Budapesta, dacă între români nu te simţi bine.
Tinu MATEŞ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI