Povestea steagului confecţionat de femeile din Lupşa pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Povestea steagului confecţionat de femeile din Lupşa pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Povestea steagului delegației comunei Lupșa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, considerată una dintre capodoperele din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, a fost detaliată miercuri, de Ziua Drapelului Naţional, pe pagina de socializare a celei mai importante instituţii muzeale din ţară.

Având dimensiunile 90 cm x 120 cm, steagul are formă dreptunghiulară, culorile fiind dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare din culorile care compun pânza se termină în vârf cu câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa din lemn vopsit avea în vârf un buchet de busuioc; tot de hampă era legată o eşarfă tricoloră îngustă terminată la capete cu câte un ciucure.

Pânza tricoloră a steagului a fost confecţionată din lână de către femeile din Lupşa, într-o zi şi o noapte. După reîntoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului și preotului Ciapă Sebastian, unul dintre participanţii la adunare, de unde a trecut la întemeietorul Muzeului de Etnografie din Lupşa, Albu Pamfilie. În 1971, steagul a intrat în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, menţionează autorii textului, Mădălina-Corina Diaconu şi Cornel-Constantin Ilie.

MĂRTURIILE UNUI MARTOR OCULAR: SEBASTIAN CIAPĂ

“Revoluția din Lupșa

În toamna anului 1918, puterile centrale au fost înfrânte, deci au cerut pacea, care a fost dezastruoasă pentru ele (Germania și Austro-Ungaria).

Soldații întorși de pe diferitele fronturi ș’au adus echipamentul, îndeosebi armele, cartușele, granatele etc. cu cari înspăimântau lumea.

Și fiindcă după ruperea frontierelor, jandarmii primiseră ordin ca pe calea cea mai scurtă să se prezinte la legiunea din Cluj, deci și jandarmii noștri, într-o noapte au fugit peste muntele mare spre Cluj. Aceștia au făcut’o și în nădejdea că rămânând satele fără paznici, mai ușor se va putea face disordine. Și așa a fost, căci după cum în pădure sunt și uscături, așa și între oameni sunt mulți certați cu morala cari n’au frică de Dzeu și rușine față de oamenii de omenie. S’au aflat 5-6 derbedei (cine?), cari după ce au spart cancelaria notarială, au aflat un butoi cu spirt, și după-ce s’au îmbătat au pornit prin sat la devastări. Cea dintâi a fost casa comunală care era la colectorul Ion Pascu, unde au aflat atât banii comunii cât și bisericii greco ortodoxe. S’au dus deci într-un local de cârciumă, și fiindcă nu se puteau împărți, cei mulți au fost aruncați pe jos, de unde i-au adunat, toți cari se aflau în cârciumă, deci s’a adeverit proverbul care spune:

«Pe apă au venit, pe apă s-au dus».

Știu că unul dintre destrăbălați a ascuns, în cămara morii din sat, o grămadă de bancnote, dar când să-și numere bogăția, a aflat numai zdrențe, căci șobolanii i-au fost aflat și i-au făcut mărunți.

Auzeam povestind oamenii și râdeau zicând: «Brânza cânească, cânii o mănâncă».

Au plecat de la cârciumă drept la părintele V. (…) ca să-l jefuie și pe el de bani, dar adunându-se oamenii, i-au scos cam fără voia lor din curte, și văzând că se îngroașă lumea pacinică în jurul lor, au luat’o la fugă.

În ziua următoare, venind părintele Sabău Petru din Hădăran cu 20 de oameni, a mers pe Vale (…) și i-au prins și desarmați atacanții înaintea primăriei, lângă cruce, unde au fost judecați (formal) la moarte, dar Părintele Șpan pornind de la poruncile Sf. Scripturi cu iertarea de 70 de ani câte 7 celor cari se întorc spre bine de astă dată au fost iertați după ce s’au obligat, că de azi încolo vor fi oameni de omenie. Și pentru ca să se înspăimânte lumea, s’au ridicat «Furci» ca îndată ce s’ar întâmpla să facă cineva neorânduială, să fie spânzurat, dar nu s’a întâmplat. Totuși cei cari se simțeau vinovați de ceva, să temeau. După acestea, îndată s’a format o gardă națională pentru menținerea ordinei, cari făceau și pe șeful de gară, căci cel care fusese, a fugit în săcuime, cu cel dintâi tren, și astfel trebuia ca gardiștii să primească trenurile să iee și predea poșta. Cu această ocaziune s’au întâmplat și ciocniri cu jandarmii cari fuseseră îndrumați la Câmpeni, pentru menținerea ordinei, dar Câmpănarii i-au somat ca cu trenul (…) să-i părăsască, că de nu, ei vor vedea și deci garda națională nu răspunde de pielea lor. Și duși au fost.

În scurtă vreme s’a făcut ordine în comună căci a venit și subnotarul Hățăgan din front, și acum era notar, căci și fostul notar ungur Bihari Zoltan, într’o noapte ploioasă a scăpat cu întreaga familie fugind la Turda și de acolo mai departe, deoarece i s’a trimis vorbă că la Lupșa nu mai are ce căuta, adică Hățăgan își formează o primărie intermiară, și astfel lumea s’a liniștit.

Aici trebue să amintesc și naționalismul femeilor, cari îndată ce au aflat că am scăpat de stăpânirea ungurească, au adunat lână, au tors’o, au țăsut’o, au colorat’o cu roșu, galben și vânăt apoi după ce s’a uscat, l-au cusut și a fost ridicat drapelul în turnul bisericii, lângă drum. Acest lucru s’a făcut în 3 zile, așa că pe când a venit Emil Dandea adv. în Tg. Mureș și cu un ofițer român într’o mașină împodobită cu trei culori, care să ne spună că de azi înainte suntem în România Mare, mare le-a fost mirarea când au văzut drapelul românesc fâlfâind pe biserică, și totodată au lăudat hărnicia femeilor lupșene și naționalismul lor. Ne-au mai spus că în scurtă vreme vom avea și soldați pentru menținerea ordinei și adunarea armelor și a muniției, și că să se formeze o delegație pe ziua de 5 XII 1918 ca să primească la Turda batalionul 15 Infanterie Moldav. Din delegație am făcut și eu parte.

Bine înțeles că după primirea oficială, am întins o horă mare, mare cât Turda de lungă. A urmat banchetul, toastând mulți în cinstea R(omâniei) Mari. Către sfârșit se ridică un popoiu cât un munte, care zice: Fraților țărani! Cineva îi reproșează că nu suntem țărani. Părintele Batalionului văzând, ne întreabă: care dintre voi este grof, sau baron sau cel puțin nemiș? Nici un răspuns. Vedeți dar dragii mei că sunteți toți frați țărani, dar cu carte etc. etc.

Uitasem să spun că drapelul acela de lână, azi face fală muzeului din Lupșa ca o relicvarie scumpă. Să fi văzut bucuria lupșenilor, când au văzut și armata română, jucând înaintea primăriei.

După ce ș’au împlinit misiunea, au plecat înapoi lăsând regrete multe.

Învățământul însă a început cu mari greutăți și întârzieri, căci nu erau curățite școlile, nici lemne nu erau, așa că abia după ce a căzut zăpada s’a putut face școală în regulă. Văzând însă că acum învață numai în limba lor copiii se îndemnau unii pe alții să vină la școală, căci oamenii își adunaseră de pe câmp.

Adunarea de la Alba-Iulia din 1918

Pentru a prăsnui și noi lupșenii, am plecat cu 3 căruțe în 29 Nov. într’o vreme destul de grea, că era o ploaie amestecată cu zăpadă și un noroiu mare următorii:

1. Vasile Șpan preot ortodox în Lupșa – sat
2. George Giurgiul învățător gr. cat
3. Alexandru Hățăgan notar
4. Aurel Goșa (care ca student în drept) era subnotar în Lupșa
5. Octavian Goșa scriitor în cancelaria notarială
6. Nicolae Sabău comerciant în Lupșa sat
7. Nicolae Goșa, țăran fruntaș din Lupșa sat
8. Vasile Coc țăran fruntaș din Lupșa-Hădăran
9. Nicolae Ciapă (…)
10. Victor Bârsan învățător gr. ort. în Sașa Lupșii
11. Emil Petruța sublocotenent din Mușca și
12. Sebastian Ciapă înv. gr. ort. în Lupșa-sat

Ajungând în seara de 30 Nov. la Ampoița, peste noapte am poposit aici. Bolnăvindu-se de gripă care bântuia în vremea aceea, a plecat înapoi cu o căruță dimpreună cu Nicolae Ciapa, și ajunși acasă părintele Șpan aproape mort, a zăcut la pat câteva săptămâni. Ceilalți 10 în dimineața zilei de 1 Dec. am fost la Alba-Iulia cu cele 2 căruțe. Când ne-am apropiat de oraș, îți era mai mare dragul văzând cum fâlfâie stindardele naționale pe toate edificiile. Printre cordoane de țărani înarmați, am ajuns pe platoul care se întinde din sus de cetate, unde am așteptat sosirea comitetului național printre sute și sute de drapele.

Pe la amiază, iată-i că sosesc. Cel dintâi a vorbit Miron Cristea, episcopul Caransebeșului, care avea (…) un tricolor în cruce, zicând: Fraților! Se apropie 2000 de ani de când împăratul Traian ne-a lăsat pe aceste meleaguri ca stăpâni, nu ca robi cum am fost mai răs-alaltă-ieri. Azi – cu ajutorul lui Dzeu – suntem stăpâni liberi în țara liberă pe care o numim: «România Mare». Urale nesfârșite etc. etc. etc. A urmat episcopul I. Hossu de la Gherla care a citit actul de alipire – pe vecie – cu patria mamă România veche. etc. etc. etc.

Ne-am întors – după cum spunea episcopul Hossu: «Cu 7 vieți în pieptul de aramă», ca să ne facem fiecare datoria, pentru formarea mult iubitei noastre patrii noi. Ajunși acasă, am spus mulțimei adunate – și erau mulți – cele văzute și auzite la adunare.

După ce s’au isprăvit și acestea, au fost intonate câteva cântece naționale, urmând hora și alte jocuri, mai ales învârtita ca la Lupșa.

La Alba Iulia au cerut toți că pe cum ne-a ajutat Dzeu de ne-am împreunat toți românii laolată, să ne împreunăm și ca biserică, dar despre aceasta nu s-a vorbit.

Și acum, cu lacrimi în ochi, comunic că dintre cei 12 inși care au fost la adunarea cea mare de la Alba Iulia, am rămas numai eu, singur ca cucul.

Lupșa la 24 Februarie 1954 (Capul Primăverii)
Sebastian Ciapa
în pensie învățător
și popă fără popor

Cu acestea înșirate până aci, am terminat era de tristă memorie a satrapilor cari (…) vreau a ne maghiariza.

Am avut însă nădejdea în bunul Dumnezeu care cu mila sa cea bogată, ne-a mântuit”.

„POVESTEA UNUI STEAG TRICOLOR 1918” DE ION IOAN DIACONU

Steagul lupșenilor a rămas în păstrarea preotului Sebastian Ciapa, până când acesta a trecut la cele sfinte. Acestuia i-a urmat învățătorul din Lupșa, Albu Pamfilie. Iată povestea lui:

„Încă din 1937, Pamfil îi făcu steagului tricolor din lînă, un muzeu din piatră. Un muzeu de-adevăratelea: lăcaş de cultură şi depozitar de civilizaţie şi educaţie de care rar au curajul cotropitorii să se apropie. Aici, în muzeu, poţi admira în voie şi extaz spre desfătarea inimii şi a minţii tale, într-un dialog tăcut cu trecutul, peste 6.000 de piese. El este «moştenire pentru viitor»: de la furcile de tors împodobite, tulnice, bîte ciobăneşti, cavale, fluiere, ciubere, doniţe şi donicuţe, urcioare, ţesături, cusături, cămăşi şi cojoace, icoane pe sticlă şi lemn, opinci de lemn, linguri şi blide şi ii pînă la topoare de piatră, vîrfuri metalice de săgeţi nomade şi vase romane, obiecte de-ale Cândeştilor, masa la care şedea Avram Iancu… Şi steagul tricolor, care este sufletul lor, întins blînd pe-o masă din cea mai înaltă şi strălucitoare încăpere de sus. Pamfil Albu i-a sărutat cutele prins de fiorul amintirii, an de an, în ziua de aur, 1 decembrie, şi a vorbit celor care veneau să-l vadă despre tradiţia şi simbolul rostirii noastre permanente, a sentimentelor şi simţirilor unităţii naţionale, simbol pe care-l poartă acest steag în nemărginirea istoriei neamului.

Pamfil Albu ne zîmbeşte c-o durere lăuntrică pe care şi-o înfrînează, deoarece ştie bine că despărţirea de acest steag era necesară ţării şi tuturor celor care vor să-nveţe pe de rost lecţia de istorie de la 1 decembrie 1918.

Ne zîmbeşte tandru, e-n cioareci, are pieptar. Dar care este sensul despărţirii de steag? Vom afla de la chiar Pamfil, bătrînul învăţător.

– Vezi, nepoate… D-aia m-o durut… şi nu m-o durut cînd m-am despărţit de steag. M-am gîndit şi-am înflorit imediat că-l ştiu acum la loc de cinste şi de fală în Muzeul Naţional, din Capitala României noastre. Vor trece mii şi milioane de vizitatori să-l vadă şi toţi vor afla povestea lui scrisă cu lacrimi de mamă, de prunc şi de ostaş. E sacru lăcaşul care-l adăposteşte… […]

Dintre povestirile despre steagul tricolor (sute, poate mii sau zeci de mii) am ales-o pe aceasta: a steagului tricolor de lînă, împletit de femeile şi fetele din Lupşa-Munţii Apuseni şi purtat de fiii satului, mai tineri sau mai vîrstnici, pînă-n inima Adunării Naţionale; este, credem, şi ca un hronic al generaţiilor viitoare.

Copilul din 1918, Albu Pamfilie, care n-a putut să însoţească steagul, pe atunci, decît fugind de-acasă (avea doar 11 ani), a devenit păstrătorul acestui steag. Un steag în apoteoză. Mărturie şi simbol; un steag mereu tînăr ca dragostea de patrie, viu şi înflăcărat ca iubirea de ţară. Un steag glorios ca poporul care l-a zămislit şi l-a însuşit într-o singură cunoaştere: aceea pe care o vede şi o simte de cînd se ştie. Steagul acesta este păstrat în sipetul de aur al istoriei naţionale, în amintirea-i vie. Este ca o chemare care s-a făcut ecou şi moştenire pentru viitor. Acest steag tricolor a ajuns printr-o fericită îmbinare cu istoria zilelor noastre, în Muzeul Național de Istorie a României.

Noi n-am făcut altceva decît ne-am învrednicit să-i aşternem aici istoria spre lauda şi cinstirea celor cari l-au făurit şi înfăţişat la Alba Iulia şi a tuturor acelora care au fost şi sînt şi vor fi: români făuritori şi purtători pînă la jertfă de steaguri tricolore pe acest pămînt într-un singur stat naţional-unitar şi independent” (extras din „Povestea unui steag tricolor”, de Ion Ioan Diaconu, recent reeditată de Editura Mioritics, prin grija doamnei Mădălina Diaconu).

„Mulțumiri cu totul speciale adresăm doamnei Monica Rotaru, nepoata învățătorului Sebastian Ciapă și fiica lui Pamfilie Albu, care a continuat cu multă dragoste și dedicație munca părintelui său și care a oferit, cu multă generozitate, memoriile bunicului său”, se arată în mesajul de pe pagina de socializare a Muzeului Național de Istorie a României.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI