Prezumţia de naivitate

Domnul Pleşu are iar, parţial, dreptate. În ultimul său material din „Dilema veche”, intitulat „Proprietatea termenilor”, face o trecere în revistă a motivelor pentru care ar trebui să ne îndoim de dictatura instituită azi, în România. Nu mi-am imaginat că un român de dimensiunea intelectuală a domniei sale se va preta la a aduce argumente în favoarea dictaturii. Ei bine, în pofida vrerii domniei sale, eu o să vorbesc despre dictatură. Da, despre dictatură, pentru că ea, domnule Pleşu, are şi metode „subtile” şi „insinuante” de instaurare, pe care dumneavoastră le ştiţi, probabil, mai bine decât mine. Eu am trăit sub dictatură, aşa că îmi arog dreptul de a vorbi despre ea, cu sau fără voia dumneavoastră şi a aplaudacilor de tot felul. Sunt de acord cu dumneavoastră când spuneţi că „dictatorul”, cu ghilimelele de rigoare, nu are majoritate nici măcar în propriul partid, sunt de acord că nicăieri în lume nu există regim dictatorial în care seara să strigi sub balcon „javră ordinară” şi a doua zi să te mai trezeşti întreg, sau măcar să te mai trezeşti… Sunt de acord că nu se pot face abuzuri lingvistice şi contradicţii flagrante în termeni (comparaţii aiurite), precum alinierea unor nume cu „echivalenţă” de genul: Băsescu – Mubarak, Băsescu – Lukaşenko sau, mai grav, Băsescu – Hitler, pentru că ar fi juvenil, de-a dreptul. Într-adevăr, numai imberbii care nu au trăit sub dictatură nu văd că spumegarea pe tema dictaturii este tot mai demonetizată, mai contraproductivă şi că îi transformă, pe ei înşişi, ditamai „protestatarii” în… flaşnete de partid.
Dar, în altă ordine de idei, chiar dacă eu nu cred că Băsescu, Udrea, Blejnar, şi alţii precum Hava sau Dumitrel, sunt răul absolut, mai cred şi că acestora nu trebuie să li se acorde ceea ce aş numi „prezumţia de naivitate”. Cu alte cuvine, nu pot să cred că Băsescu e naiv când vorbeşte despre „baroni”, dar nu-i numeşte. Nu pot să cred că Băsescu e naiv nici când vorbeşte despre corupţie şi nu vede că ea s-a insinuat în însuşi partidul care l-a propulsat la preşedinţie. Aşa cum nu pot să-l cred naiv nici pe primarul Hava, care conduce o administraţie în care toate „relele” le fac… subalternii şi partenerii. Că, vezi Doamne, de-aia sunt subalterni şi parteneri: să se dea vina pe ei. Pentru PUG-uri, PUZ-uri, PUD-uri… şi pentru câte şi mai câte. Prin urmare, dictatura instituită azi, domnule Pleşu, nu este o dictatură a forţei, ci una a „acceptanţei”. O dictatură a tăcerii, aproape de tip „omerta”. Un fel de „fă, ca să fac şi eu”, sau „fă, ca eu să închid ochii,… dacă-mi pică ceva”! Şi le pică, tuturor, de la mic la mare. De-aia tac, de-aia se complac, de-aia nu nominalizează nimeni pe nimeni. Iar dacă nu te aliniezi, există, cum ziceam, domnule Pleşu, metode „subtile” de aliniere: presiunile la nivel individual (despre care nu intru în detalii), sau cele la nivel colectiv, precum codul muncii, legea învăţământului, mâine-poimâine legea presei…
Iar dacă, în acest context de nenominalizare, ne ascundem toţi pe după „şuri” şi suntem „buni şi curaţi”, semnez şi eu mai jos.
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI