O elevă de 14 ani din Munții Apuseni a dat joaca pe teme și visurile de prințesă pe unul singur, cel de a se realiza

O elevă de 14 ani din Munții Apuseni a dat joaca pe teme și visurile de prințesă pe unul singur, cel de a se realiza

În comuna Lupșa, în Țara Moților, copii cresc altfel. Parcă mai repede, parcă mai conștienți de tot ce înseamnă zbaterea din lumea oamenilor mari și de faptul că, aripile se deschid celor aplecați spre studiu, dincolo de universul protejat al familiei și al satului. Un astfel de copil este și Amina Elena Lazăr, „o mânuță de fată”, elevă în clasa a VII-a a Școlii Gimnaziale „Dr. Petru Șpan” din Lupșa, unul dintre cei 6 copii ai unei familii modeste, mama funcționar, tatăl mecanic, al cărui talent și aplecare spre carte (media 9,76) au fost remarcate și de Mădălina Toma, fondatoarea revistei „Glasul Școlii DR. PETRU ŞPAN”.

Din paginile acesteia vă redau materialul semnat de Amina Elena Lazăr, „Copilul din mine”, o mărturisire de gânduri desprinse parcă direct din jurnalul de adolescent al fetei de 14 ani.

„Aceeași bancă sub același co­pac, același nisip, același zâmbet doar că o altă eu. O, Doamne! Banca aia de sub nuc, acum ruginită și putrezită, martoră concertelor mele, eșuărilor mele în a face mâncare din nisip, martoră a atâtor priviri spre stele și a atâtor dorințe arzătoare care până în momentul de față s-au dus, unde? Nu știu. Au plecat pur și simplu, parcă și dorința de a mai fi copila aia blondă, pistruiată, mereu julită, plină de viață, care se juca întruna, a plecat…

Oare s-au înțeles să plece așa toate, brusc și să mă lase să văd că viața nu e așa de roz cum era la 7 ani? Păi, se poate! Uneori mai văd copiii pe holul școlii cum aleargă, sar și mereu mă întreb „oare așa eram și eu?”. De multe ori mă uit la grădinari cum așteaptă să primească bulinuțe roșii – știu că eu am primit o bulinuță neagră și eram atât de dezamăgită de mine încât restul săptămânii am stat doar la locul meu să nu mai primesc cumva încă una – eram așa naivă și inocentă. Când îmi amintesc de amenințarea „te dau la nenea”, bufnesc în râs, amintindu-mi iar de mine urlând și promițând că voi fi cuminte.

Mereu când mă gândesc, mi se face un dor nebun, un dor pe care greu îl poți liniști… Aceeași bancă sub același copac, același zâmbet, doar că o altă eu: acum sunt o „domnișoară” de 14 ani, deja mă gândesc la viitor, am dat păpușile pe manuale, am dat jocul pe teme, am dat dorințele de a deveni o zână sau prințesă pe dorința de a mă realiza, am acceptat faptul că unele persoane vor pleca din viața mea, am început să îmi las lumea mea în care evadam în curcubeie, și pe ponei, pe lumea reală în care viața nu se oprește din a-ți mai da câte-o palmă. Copilul din mine a fost unul fericit la timpul lui, dar nu renunț la a-l scoate la iveală ori de câte ori am ocazia.”

Ne cresc copiii, oameni mari în haine încă mici. Dacă au nostalgia vârstei fericite înseamnă ca am făcut ceva bine pe lumea asta. Cum se raportează la următoarea etapă din viața lor ține și de noi. Mereu acolo, mereu alături, părinți, profesori, cunoștințe vechi sau viitoare, de toți depinde să îi sprijinim să își atingă potențialul maxim, să îi încurajăm dar și să nu punem pe umerii lor ce nu le este dat încă, să le oferim momente de răgaz în care să mai fie pe deplin fericiți, să fie copii.

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---