Nenea Costan s-a mutat în Casa Domnului!

  Viaţa noastră e atât de ocupată cu politica şi cu discuţiile în contradictoriu încât uităm de cele mai multe ori de ceea ce cu adevărat ne înalţă, omenia. În urmă cu doar două luni mă foloseam de această tabletă a bunului simţ pentru a aduce în faţa opiniei publice cazul unui om singur, uitat de societate, a unui om căruia vroiam să-i asigurăm condiţii decente de locuit. Cunoscuţii îi spuneau nenea Costan. Bătrânul însă a murit de curând şi a fost îngropat creştineşte în satul pe care l-a slujit aşa cum a ştiut mai bine preţ de multe decenii, Gârbova de Sus. Singurătăţile şi bolile ultimilor ani l-au învins într-un spital unde a primit în cele din urmă îngrijirea pe care noi toţi ceilalţi ne-am trezit mult prea târziu să i-o acordăm. Consolarea celor care am încercat să-l ajutăm pe acest om care va rămâne simbolul nepăsării multora dintre noi, este legată de faptul că în ultima perioadă a simţit şi el omenia şi grija celor care au înţeles că e doar o chestiune de şansă să nu fii singur pe lumea asta. Când suntem tineri uităm, iar când trecem de un anumit prag biologic devenim egoişti şi refuzăm să ne uităm în jur. Îmi place să cred că acest om a simţit măcar pe finalul vieţii sprijinul şi omenia de care cu siguranţă avem cu toţii nevoie. Povestea de viaţă a acestui bătrân, trecut la cele veşnice, nu este un caz rar sau vreo excepţie pe care să o prezentăm sub formă de ştire inedită. România a reuşit în peste 20 de ani să devină scena unor drame pe care le asimilăm cu greu ca fiind simple statistici. Zilele şi săptămânile vor trece şi cazul acestui om va rămâne o poveste îngropată sub pământ aşa cum multe alte cazuri rămân tăcute şi noi neputincioşi în faţa lor căci oamenii nu mai sunt dispuşi să cultive omenia. Această încercare a noastră de a ajuta un om aflat în nevoie şi spun a noastră pentru că am avut-o alături pe doamna Sima Istina, un om al comunităţii care a încercat în toţi aceşti ani să găsească o soluţie pentru nenea Costan şi nu numai, reprezintă simbolul dintre omenie şi autorităţi care puse împreună duc la rezolvarea unei situaţii. Omenia de care a dat dovadă această femeie merită câteva rânduri de apreciere aici chiar dacă în modestia sa ar fi dorit să rămână un membru discret al comunităţii sale. Există un adevăr general valabil că timpul nu iartă pe nimeni, însă în faţa trecerii lui oamenii pot fi solidari cu cei care de o formă sau alta au fost învinşi de viaţă. Solidaritatea în faţa cazului Costan a funcţionat şi dacă omul acesta ar mai fi trăit, în această iarnă se putea muta într-o locuinţă care să-i asigure un trai decent. Destinul însă a avut alt deznodământ lăsându-i acestuia din urmă credinţa că omenia poate să schimbe o lume întreagă. Dincolo de încărcătura emoţională a acestor evenimente rămâne simbolul acesta al faptului că lângă noi există mereu o mână întinsă care are nevoie de ajutor în timp ce societatea îşi consumă resurse de energie în discuţii sterile. Poate că acest caz nesemnificativ pentru unii dar extrem de relevant pentru alţii e mai mult decât prilejul unui material de presă, poate că acum, cei care am rămas cu convingerea că uitarea semenilor noştri nu reprezintă vreo rezolvare a situaţiei lor vom continua să ajutăm un alt nene Costan. Decenţa ne îndeamnă însă să găsim echilibrul între a face şi a vorbi despre asta. Tot ceea ce trebuie să rămână după aceste întâmplări de viaţă, după aceste drame personale greu de înţeles din spatele unui birou, este îndemnul la aducerea aminte, este lupta împotriva uitării.
Până la urmă orice cunoştinţe despre lumea din jurul tău ai avea dacă nu găseşti o cale să le transformi în înţelepciune şi să o dai celor din jurul tău sub forma bucuriei de a trăi nu ai reuşit mare lucru în existenţa ta. Aş vrea să ne gândim la asta şi să ne educăm copiii în acest spirit al compasiunii şi al capacităţii de a dărui. Cred că astfel lumea din jurul nostru va arăta altfel…
jr. Mihaela Mih DEHELEAN

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---